O relaţie la final… Apar lacrimi, lamentări, isterii, întrebări, nelinişti,
nemulţumiri.
După ce plângem? Plângem după ce a fost, după ce ar fi putut să fie.
Plângem după el, după ea sau după noi? Plângem de singurătate sau suntem
într-adevăr răniţi?
Creem scenarii. Dacă aş fi făcut mai mult... Dacă aş fi fost mai
înţelegătoare, dacă aş fi fost mai atent... Dacă nu aş fi pretins atat de mult,
dacă aş fi rasfăţat-o mai des...
Punem mâna pe telefon, ţipăm: De ce? De ce nu? Ne agăţăm de el şi implorăm,
ne punem în genunchi în faţa ei şi promitem.
Când epuizăm toate căile de atac, ne liniştim, pentru puţin timp, şi vrem
să înţelegem. Dar, oare, ce mai e de înţeles? Sau ne mai ajută la ceva, daca
înţelegem ce nu a mers?
Am văzut femei insistând să înţeleagă, întrebând în stânga şi în dreapta,
cerând păreri. Din afară, poţi intui ce s-a întâmplat acolo, dar nu poţi spune
fără menajamente. Orice răspuns este dureros, fie că vine de la prieteni, care
vor să-ţi aline suferinţa, fie că vine de la protagonist, care sătul de atâtea
lamentări, îţi dă cu sinceritatea în cap.
Te ajută cu ceva să afli de ce? Poate că da, poate că nu. Dacă adevărul
este mult prea dureros sau mult prea greu de acceptat, eşti tentat să nu-l
incluzi pe lista variantelor posibile. Şi o iei de la capăt... Iar stânga, iar
dreapta, iar de ce.
Uneori relaţiile se termină, pentru că au ars până la capăt. Am fost fericiţi, am iubit, am fost
iubiţi. Mai mult de atât nu avem a ne spune. Nu mai avem nevoie de celălalt, nu
mai avem nevoie de acea relaţie. Şi atunci punem punct. Punct şi de la capăt...
Un alt om va veni în viaţa noastră, o altă iubire va înflori, o altă viaţă
vom trăi. Pentru că tot
universul complotează la fericire, la fericirea fiecăruia dintre noi. Şi poate
că de data aceasta va fi pentru totdeauna...
