Nu cred în Dragobete

Nu mai cred în Dragobete. Nu mai cred în Valentine’s Day. Dar cred în dragoste. Cred în dreptul celorlalți de a crede în ce vor ei. Și, bineînțeles, cred în dreptul meu de a crede în ce vreau.

Când pășim în viață, idealiști și încrezători, avem lumea la picioare. Pe măsură ce experimentăm, aripile încep să se frângă, ajungem să ne mulțumim cu puțin sau uneori cu nimic. Și ne revoltăm: asta îmi doream eu? Sau nu ne mai revoltăm deloc: o luăm așa cum vine.

La vârsta la care alți adolescenți intră râzând în viață, eu m-am împiedicat și am intrat pe brânci. M-am bulucit, cum s-ar zice. Și mi-a trebuit ceva timp până să înțeleg ce caut eu în viața mea. Am amintiri și martori 😉 din perioada aceea. Eram tristă, neînțeleasă și încăpățânată. Dar aveam vise mari. Mult prea mari, am realizat mai târziu. Multe dintre ele s-au spulberat, nici nu mai fac obiectul gândurilor mele, dar unul singur s-a păstrat, poate s-a mai modificat pe ici pe colo, nu în părțile esențiale: DRAGOSTEA.

Vă mai aduceți aminte ce vă doreați de la Dragoste, când pășeați pe terenul minat al adolescenței? Eu, una, nu am uitat. Mi-am dorit să găsesc întotdeauna Marea Dragoste. Și pot să spun că am găsit-o!

Am citit, acum o săptămână, o listă abracadabrantă de ce calități ar trebui să aibă prințul pe cal alb, pe lângă cal, evident. M-am amuzat copios. Eu văd lucrurile mult mai simplist, și fără pretenția de a fi o rețetă de succes, o împărtășesc cu voi.

În primul rând, într-o relație este nevoie de 2. Dacă începem să cerem fără noimă și nu punem nimic pe taler, în afară de „sunt o zână”, nu prea sunt șanse de relație. De lungă durată, nici atât.

Știu că sloganurile feministe au mare căutare, dar aici nu-și găsesc locul.

Sa revenim la AȘA DA. Cred în Dragoste la prima vedere. Nu la ce înțeleg, cei mai mulți, prin asta. Cred ca, dacă ai în față sufletul pereche, o vei simți, încă de la primul contact vizual. Dacă ai îndoieli, ai încredere, al 7-lea simț vrea să te avertizeze!

La următorul nivel, este Atracția. Fără ea, viața e pustiu 😅. Ajută și când, după ani de zile, îți pierzi argumentele. Și atitudinea „ Ce treabă are s...a cu prefectura?!” este cea mai sănătoasă.

Comunicarea este cheia oricărei relații. Încă de la început, afli (cât poți să înțelegi) despre celălalt. Poți să spui ce vrei, ce-ți place, poți negocia.

Și, nu în ultimul rând, Respectul. Aprecierea în cuplu nu poate exista fără respect. Nu poți merge mai departe, dacă nu respecți ce face, ce este celălalt. Fie de la domeniul în care lucrează, fie de la banii pe care îi câștigă, fie de la pasiunile, pe care le are, Respectul este ceea ce dă rezistența unei relații.

Dragostea este ascunsă în fiecare dintre noi. Dacă noi ne deschidem cu bunătate către celălalt, și nu ne vânăm greșelile, pe care fiecare dintre noi, le facem, sunt sigură că putem avea acea relație de iubire pe care am visat-o pe când aveam fiecare 16 sau 17 ani.

Cred în Dragoste, cred în dovezi de iubire, dar nu cred în comercial. Înțeleg publicitatea, dar inima mea nu este de vânzare.💕

Trecerea

O zi frumoasă de februarie. Soarele încălzea șoseaua care șerpuia leneș de-a lungul dealurilor molcome. O curbă cunoscută, un copac bătrân, amintiri. Mașina înainta ușor și eu așteptam să recunosc din ce în ce mai multe. Nu era prima oară când străbăteam drumul ăsta în anii maturității mele. M-aș fi oprit să miros pământul reavăn, zăpada înghesuită pe marginea drumului de mâini uriașe făcute căuș. M-aș fi oprit să fac drumul mai lung, mai încet. Știam că nu mai era nimeni acolo. Știam că va fi doar o trecere. Voi trece în limita celor 50 km/oră și mă voi minuna de cât de scurt e drumul de la intrare în sat până la casa copilăriei mele. Voi recunoaște dereaua, care se umplea cu apă după ploi bicisnice , nu voi mai recunoaște casa unde am crescut, pentru că a fost vândută demult și alți proprietari i-au dat o altă înfățișare. Îmi voi aminti de locurile unde mă jucam cu păpuși, cu preșul și cu copii de la țară, doară eu eram de la oraș. Parcă mă vedeam cărată in brațe de bunica mea, cu adidasul legat de glezna umflată. Veneam de la grădiniță, aceeași grădiniță unde de dimineață căram câte un lemn ca să avem cu ce ne încălzi, și mergeam să-mi dea piciorul la loc Baba Safta sau cum o fi chemat-o, cu un fus legat cu o batistă, cu seu de oaie și descântece. Și acum la schimbările de anotimp sau la eforturi susținute glezna mea dreaptă îmi reamintește de ziua aceea.

Piersicul bătrân din curte, care nu mai avea frunze dar încă mai făcea câte 4-5 piersici uriașe cum nu am mai mâncat niciodată de atunci. Chiar dacă am muncit la cules de piersici să am bani de „țoale” când începea școala.

Diminețile răcoroase cu iz de bălegar si cântatul cocoșului. Laptele de vacă cald, nefiert, pe care nu am putut sa-l beau niciodată. Scovergile mari cât farfuria pe care le înfulecam când veneam de la joacă. Ulița pe care aduceam vaca acasă seara de la păscut. Somnul de prânz obligatoriu, după ce ne spălam pe picioare lângă marchiză. Mamaia se așeza lângă mine și-mi povestea povești pe care nu le mai știu. Și picotea și eu dormeam și eram fericită.

Fericirea pe care numai un copil o cunoaște în viața lui fără de griji, în care visează cu ochii deschiși și se gândește numai ce joacă să mai născocească când se va termina și corvoada somnului de prânz.

Și aș vrea să o întreb: Cum e, Mamaie, cu Canaraua Fetii? Mamaie, a fost vreodată Trif Nebunul?  Câte ai avea să-mi povestești! Câte aș fi vrut să aflu! Dar acum între noi stă pâlpâind o lumină ștearsă. Și-mi pare rău că nu mi-am făcut timp mai des și mai degrabă să stăm de vorbă.

Și ieșim și din sat și conduc absentă cu gândurile mele și-i duc pe ai mei în locuri pe care ei nu le știu și sub melodia radioului amintirile mele nu mai fac zgomot. Au amuțit.