De când citesc multe
bloguri, care uneori îmi plac, alteori nu prea, de când studiez despre cum se
scrie, observ că m-a cam lăsat curajul de a mai scrie pe blogul meu personal. O
fi şi vreo pană dintr-aceea de inspiraţie, cu toate că zilnic, cel puţin de 5
ori îmi zic în minte:”uite, ăsta ar putea fi subiectul conversaţiei de astăzi.”
Dar cred că, cel mai sigur, este teama de ridicol care mi s-a înfiripat undeva în
ciorcumvoluţiuni.
Când am început să scriu, aveam adunată în
mine atâta frustrare, încat numai aşa am putut să mă liniştesc şi să ajung la o
pace cu mine însămi. Acum, când sunt lipsită de închistări, de nevoi, parcă
nu-mi vine să-mi mai respect dimineţile de duminică într-ale scrisului. Şi nici
nu am mai scris. Imi găsesc explicaţii şi spun că adun material pentru postări
viitoare, pentru că ideea de carte mi-a trecut aşa de demult prin minte, încât acum
e naufragiată pe insula amânărilor.
Pe de altă parte, internetul abundă în
atâtea subiecte întoarse pe toate părţile şi gusturile, încat zic de multe
ori:” Aş fi putut scrie eu despre subiectul asta. Dar oare aş fi putut scrie
mai bine?”
Citesc mult şi diversificat,
acumulez, zic, dar apoi aşa mă pierd în poveşti, încat timpul pe care îl am, îl
predau cititului.
Dar să revin. De unde revenirea?
Azi m-am gândit mult la dragoste. La
dragostea mea, la dragostea ta, la dragoste. Aşa cum ştiu că ştiti şi fiecare
dintre voi, dragostea este întotdeauna cea care face diferenţa. Atunci când încerci
să o înţelegi, cred că ea începe să zboare spre largul mării mele, să se
dizolve în înaltul cerului tau. Dragostea nu are nevoie de explicaţii. Ea este
pur şi simplu, trăieşte în fiecare dintre noi şi ne umple privirile de lucirea
aceea pe care o ştim atât de bine.
Imi place să privesc albume de nuntă.
Nu caut nici perfecţiunea rochiilor sau a machiajelor, caut întâlnirea
privirilor celor doi îndrăgostiţi. Caut căldura şi devoţiunea cu care el se
uită la ea. Caut tandreţea şi candoarea cu care ea se uită la el. Când găsesc
acea privire, care schimbă fizionomii, sunt eu fericită. Am văzut un pic din
dragostea lor, din dragoste.
M-am gandit şi la dragostea mea, de
acolo pornesc si mereu la ea mă raportez. Nu întămplător, acum 11 ani, eram în
braţele ocrotitoare ale iubitului meu. Imi aduc aminte cu atâta drag de fiecare
dată. Imbraţişările lui din acea noapte. Avea să fie ultima noapte în care mai
eram numai noi doi. Fiinţa aceea mică şi atât de dorită s-a hotărât să ne
cunoască în dimineaţa imediat următoare. Cred că ne-a ales pe noi şi a venit să
ne îmbogăţească viaţa şi iubirea.
Bucuria, pe care ţi-o poate da
feţişoara mirată şi perfectă, nu ţi-o poate da nimic altceva. Doar privind
ochii aceia sticloşi şi speriaţi poţi înţelege ce înseamnă dragostea. Dragostea
te dizolva pe tine ca individ şi pune nevoile celuilalt în locul nevoilor tale.
O îmbraţişare te face să te simţi nemuritor. Nemărginirea trece prin pieptul de
care îl lipeşti.
Mereu am zis că binecuvântarea de a
avea un copil nu se poate explica. Cuvintele îmi par sterpe şi departe de a devoala
măcar un pic din această bucurie. Dar măcar înteleg că numai prin copii poţi
cunoaşte dragostea adevărata. Ceea ce nu-i puţin lucru.
“ Dragostea este atunci când Cati mănâncă
prăjitura lui Tudor şi Tudor nu se supără!” Viceversa nu ar fi niciodată
posibilă la noi in familie.
La mulţi ani, iubitul meu copil,
încă copil!
