Este o seară de toamnă, ca toate serile ploioase. Este frig, plouă
întruna de azi dimineaţă. Poate din cauza ploii, poate din alte considerente,
mi se învârt prin minte imagini cu oameni asemenea mie, oameni care s-au luat
la trântă cu boala. Şi realizaţi că nu este vorba de boli care trec cu zece
zile de antibiotic sau cu repaus la pat.
La cei 37 de ani pe care îi am şi eu, şi ele, nu poţi zice decât că
suntem in floarea vârstei, unele împlinite, altele mai puţin, unele cu copiii
mari, altele cu copii mici, altele fără. Toate am iubit. O dată nebuneşte, de
mai multe ori cuminte şi aşezat. Am iubit, mai iubim şi oricât ar părea de
bizar, vrem cu tot sufletul să mai iubim.
Refuzăm să capitulăm. Luptăm pentru iubirile noastre trecute şi viitoare.
Dar vine o clipă, când una dintre noi primeşte o veste grea. Şi apoi încă
una şi tot aşa... Şi chiar dacă cercul nostru de prieteni nu se rupe între
prieteni bolnavi şi prieteni sănătoşi, o umbră îţi întunecă fruntea. S-ar
putea ca unii dintre ei să piardă pariul acesta inegal cu soarta, s-ar putea ca
din prietenii tăi, să rămână doar o amintire frumoasă, dar tristă. Sau s-ar putea, să trecem, chiar şi
noi, de partea cealaltă a baricadei.
Acum, o fi toamnă şi o ploua, dar să ne
revenim un pic...
M-am văzut pusă în situaţia de a primi astfel
de veşti despre oameni mai apropiaţi sau doar cunoscuţi. Când omul este aproape
de viaţa ta, de sufletul tău, plângi şi îl încurajezi. Speri că totul va ieşi
bine şi că el va câştiga în lupta lui cu boala. Speri acelaşi lucru şi când
auzi veşti rele despre oameni pe care nu i-ai văzut demult sau pe care îi
cunoşti decât din auzite. Cum ar trebui să procedăm, însă?
Un om, de care nu eşti foarte apropiat, ar
putea avea nevoie de cuvintele tale de încurajare şi de speranţa ta de însănătoşire
în ceea ce-l priveşte? Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că da.
Am aflat o astfel de veste despre o colegă de
şcoală generală. Am fost şocată, cunoscând pofta ei de viaţă, vitalitatea pe
care am admirat-o mereu la ea. A trecut munţi pentru a face ceea ce şi-a dorit.
Am văzut o fotografie de-a ei, care sugera chimioterapia. Am stat îndelung şi
am privit-o, căutându-mi cuvintele de regret şi încurajare. Dar nu am scris
nimic. M-am gândit că poate i se vor părea anapoda cuvintele venite din partea
unui om cu care nu a vorbit de peste 20 de ani.
Ieri am cautat-o să-i spun ceva, orice şi nu i-am mai găsit contul. Ştiu că
nu i s-a întâmplat nimic rau între timp,
dar eu am rămas cu regretul că aş fi putut să-i spun o vorbă bună şi nu am facut-o.
Aşa că nu faceţi ca mine, nu amânaţi o întâlnire, o discuţie, o iubire,
pentru că, se poate, să nu o mai găsiţi acolo, când veţi dori.
