O să mă schimb…Şi a reuşit!

            

De câte ori nu am zâmbit cu subînteles, cu enervare, cu neîncredere, cu plictiseală, auzind aceste eterne cuvinte:” Mă voi schimba! Acordă-mi o şansă!”?!

Cuvintele îmi erau adresate mie sau mult mai des prietenelor mele. Mult mai des lor, pentru că erau mai multe şi cazuistica era mai variată. Mult mai des lor, pentru că eu nu cred în capacitatea omului de a se schimba şi am respins-o după ce m-am fript o dată sau de două ori, nici nu mai ştiu bine, că s-a întâmplat demult.

Dar am realizat, de curând, că oamenii se pot schimba. Dar din păcate, continuu să cred că o a doua şansă, nu poate schimba nimic din drumul spre pierzanie a unei relaţii. Pentru că oamenii pentru a se schimba, au nevoie de schimbare. O schimbare în glas nu este o schimbare reală.

Trebuie să schimbe locuri, mentalităţi, mod de viaţă pentru a deveni un alti oameni. Şi atunci, cunoscuţii lor vor rămâne în urma, clătinând a neînţelegere din cap.

Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti un om atât de bine cunoscut, pe care să nu-l mai recunoşti?

Prima întrebare care-ţi traversează creierul chircit de uimire este dacă şi tu te-ai schimbat tot atât de mult. Şi-ţi laşi prietenul pe care nu-l mai recunoşti deloc, să vorbească o altă limbă pe care tu o mai înţelegi doar din când în când. Incepi screeningul... Vroiam să schimb lumea... nu mai vreau, pentru că nu pot. M-am schimbat... Uram munca la birou, am început să o iubesc. M-am schimbat... Vroiam copii, îi am şi îi iubesc şi atunci când delirez, parcă aş mai vrea. Nu m-am schimbat... Vroiam sa văd lumea, încă mai vreau. Nu m-am schimbat... Imi plăcea să citesc, încă îmi place. Nu m-am schimbat...

Şi tot aşa... Tu cu screeningul, celălalt cu poveşti cu final neaşteptat.

A doua întrebare este “Ce caut eu în viaţa mea?” Realizezi ca pe alocuri ai şi găsit ce căutai şi că, oricum, eşti pe drumul cel bun. Sau cum ar zice întelepciunea populară: “Fiecare cu ... drumul lui”.

A treia întrebare nu mai există, pentru că te uiţi în oglindă “şi-ţi vine să te pupi”, cum ar zice o prietenă de-a mea, sau să te feliciţi, cum aş zice eu, ca ţi-ai păstrat mintea limpede peste ani, ţi-ai păstrat copilăria într-un cotlon al sufletului şi o găseşti ori de câte ori ai nevoie de ea, eşti capabil să iubeşti oameni, copii şi animale, eşti în stare să fii fericit nu numai în padocul tau, eşti tânăr şi poţi să te îndrăgosteşi de tine în fiecare clipă.

Şi credeţi-mă, dragii mei prieteni, şi după douăzeci de ani, te poţi simţi tânăr şi fericit ca la petrecerea de majorat... Pentru că tu eşti tot acolo şi poţi scotoci oricând doreşti în cufărul cu amintiri, cu iubiri, cu fericiri...