Am încredere

Ziua de Sânziene. Trezită cu noaptea-n cap dau fuga la un salon. Vreau să-mi fac programările mele obişnuite, fără să răpesc din timpul petrecut cu copiii mei. Aşa că, ora 8 mă prinde alergând. Termin cât se poate de rapid, accelerez spre birou. Realizez că nu am telefonul cu mine. Nu ar fi decât a doua oară luna aceasta, aşa că nu mă impacientez prea tare. Cu toate că, aş fi putut jura că l-am pus în husă şi l-am aruncat apoi, în noul meu rucsac verde. Dar cum memoria nu este punctul meu forte, în ultima perioadă, stau departe de stres. Aştept  să se trezească copilul, să-l avertizez să-mi preia mesajele.

Copilul sună să localizeze telefonul. Avem casă mare şi ordonată, evident. Nu se aude nimic... Deodată: Alo... o voce masculină. A găsit telefonul în locul unde am parcat maşina dis-de-dimineaţă. Nu-mi vine a crede: Am pierdut telefonul! Prima oară în viaţă. Şi tot pentru prima oară, proverbiala mea încredere în oameni îmi este răsplătită.

Domnul îmi aduce telefonul, cu punctualitate, în locul stabilit. Este un bărbat între două vârste, îmbrăcat în salopetă, cu o fetiţă de mână. Imi explică cu lux de amănunte cum a gasit telefonul. Eu mă scuz pentru neatenţie şi îi intind o hârtie, pe care îl rog să o ia. Ezită, dar pentru că insist o ia stingherit. Mulţumesc şi plec în treaba mea, uimită de întamplare.

Imi amintesc că acum 3 ani aproape, fiul meu a primit primul lui telefon nou. Era încântat peste poate. In vacanţă a plecat la bunica. Acolo bunica, ca să distreze nepotul, i-a invitat în curte nişte copilaşi mai sărmani, zicea ea. Le-a dat de mâncare şi sub neatenta ei supraveghere le-a lăsat întreaga curte la dispoziţie. Bilanţul a fost: un skate, o pereche de ochelari de înot şi telefonul cel iubit, lipsă. Skate-ul, fiind vizibil în curtea copiilor, a fost recuperat, telefonul nici pomeneală. Am încercat cu rugăminţi, cu ameninţări, dar a trebuit să ne luam gândul.

Atunci, ca şi acum, am rămas pe gânduri.

Dar am înţeles în sfârşit: Cinstea nu ţine de starea ta materială. Cinstea nu are legătură cu nevoile tale imediate. Cinstea o înveti, o trăieşti, o dăruieşti semenilor tăi.

Mulţumesc...

Je voix voire

Pentru ca astăzi m-am trezit cu noaptea în cap, mi-am zis să îmi iau de la anul acesta, porţia de dorinţe aşternute pe hârtie. Doar aşa începe fiecare blog care se respectă.

            Bine, acum, nu-i vorbă, blogul meu de mult nu se mai respectă.  Nici nu mai ştiu de când nu am mai legat doua vorbe. Dar aşa cum am început să scriu, când am simţit, tot aşa am şi încetat să scriu. Mi s-a părut că nu mai am nimic de spus. Şi nu cred că doar mi s-a părut, aşa a şi fost. Şi când începi să urmăreşti oameni interesanţi, care au vorbele cu ei, vorbele tale parcă nu mai au aceeaşi rezonanţă. Nu mai răsună la fel de bine între doua pagini de blog sau de hârtie. Dar, cu siguranţa, îmi lipsea , aşa că iată-mă-s ...

            Am tot auzit că, dacă vrei să ţi se împlinească dorinţele, trebuie să ştii cum să ceri. Oare aşa să fie? Sau poate învăţăm să cerem în momentul în care, realizarea dorinţei noastre stă atârnată ameninţător, asupra capului nostru? Suntem  preocupaţi de prea multe, pentru a avea timp să ne  concentrăm eforturile de a visa cu ochii deschişi?

            Până la urmă chiar contează ce am făcut, gândit, mentalizat, materializat? Sau contează rezultatul? Cam multe întrebări, după aşa lungă pauză de cuvinte, de idei. Asta înseamna că totuşi aveam ceva de spus. A, da. Vroiam să spun ce-mi doresc pentru frumosul an 2015.

            E prima oara cînd scriu 2015. Arată bine. Are şi 15, care e cifra mea norocoasă. Dacă până acum mai aveam ceva rezerve, fie vorba între noi, nu aveam, acum ştiu ca ceea ce-mi doresc în anul acesta de graţie, o să se împlinească.

Şi dacă tot am bătut câmpii cu graţie, vorba unei persoane dragi mie, vin aici sa mărturisesc că singura mea dorinţă pe care am putut să o scriu pe hârtie, înainte de 12 noaptea, este să văd Parisul. Imi doresc asta mai mult, mult mai mult decât până acum. Chiar dacă asta a fost dorinţa mea dintotdeauna. Anul acesta va fi acela. Anul în care am vazut Parisul. Nu mai vreau 2 săptămâni la Paris, nu mai vreau hotel de epocă, nu mai vreau detalii.

In 2015 voi vedea Parisul!