luni, 30 decembrie 2013

La multi ani!





Toate blogurile abundă de urări de bine pentru noul an, de liste de bilanţ, de discuţii despre prietenia falsă sau adevarată care se învârte în jurul reţelelor de socializare.
            A fost o idee minunată, ideea acestor reţele. Acum să ne dăm suferinzi că primim semne de viaţă de la “prietenii” noştri numai de sărbători mi se pare a semăna a naivitate. Până la urmă, viaţa noastră este reală. Facebook-ul a fost inventat, din punctul meu de vedere, pentru a ţine legătura cu prieteni plecaţi departe, cu prieteni care nu au timp real pentru a se vedea, pentru a face noi cunoştiinţe, a “întâlni” oameni noi, a schimba păreri, a împărtăşi pasiuni, a fi la curent cu evoluţia lucrurilor.
            A fi blogger şi a spune că îi stergi din listă pe cei care te tag-uiesc în felicitări de orice fel, nu mi se pare în regulă. Când ieşi la rampă în acest fel, trebuie să fii deschis la orice. Fiecare e liber să te felicite, ceea ce mi se pare frumos şi plin de consideraţie, e liber să te tag-uiasca, e liber să nu facă nimic din toate acestea. Cum primeşti tu atenţia celorlalţi, ţine de personalitate şi atitudine.
            Este minunat să ai în lista mulţi prieteni, este minunat ca ei să se gandească la tine, este minunat ca tu să te gandeşti la ei. Cum interacţionăm este abilitatea fiecăruia.
            Eu vreau să vă mulţumesc tuturor că ne-am întâlnit aici sau şi aici, vreau să vă mulţumesc că mi-aţi citit postările, ale mele şi ale altora, mult mai deştepţi ca mine, vă mulţumesc pentru acest an împreuna, care pentru mine a însemnat foarte mult.
            Dacă a venit vorba de bilanţ, sunt mulţumită de ce am scris şi promit în faţa oglinzii ca anul care vine, voi scrie şi mai mult şi mai îndrazneţ şi mai ciclic, că am fost cam inconsecventă şi haotică.
            Privesc la noul an care se pregăteşte să vină, cu încredere si speranţă. Sunt sigură că în 2014 vom fi mai apropiaţi şi vom avea curaj, eu să scriu fără teama de a fi judecată şi voi să mă comentaţi mult şi bine.

La multi ani!
Va imbratisez cu mare drag...
           

duminică, 15 decembrie 2013

O să mă schimb…Şi a reuşit!



            
De câte ori nu am zâmbit cu subînteles, cu enervare, cu neîncredere, cu plictiseală, auzind aceste eterne cuvinte:” Mă voi schimba! Acordă-mi o şansă!”?!
Cuvintele îmi erau adresate mie sau mult mai des prietenelor mele. Mult mai des lor, pentru că erau mai multe şi cazuistica era mai variată. Mult mai des lor, pentru că eu nu cred în capacitatea omului de a se schimba şi am respins-o după ce m-am fript o dată sau de două ori, nici nu mai ştiu bine, că s-a întâmplat demult.
Dar am realizat, de curând, că oamenii se pot schimba. Dar din păcate, continuu să cred că o a doua şansă, nu poate schimba nimic din drumul spre pierzanie a unei relaţii. Pentru că oamenii pentru a se schimba, au nevoie de schimbare. O schimbare în glas nu este o schimbare reală.
Trebuie să schimbe locuri, mentalităţi, mod de viaţă pentru a deveni un alti oameni. Şi atunci, cunoscuţii lor vor rămâne în urma, clătinând a neînţelegere din cap.
Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti un om atât de bine cunoscut, pe care să nu-l mai recunoşti?
Prima întrebare care-ţi traversează creierul chircit de uimire este dacă şi tu te-ai schimbat tot atât de mult. Şi-ţi laşi prietenul pe care nu-l mai recunoşti deloc, să vorbească o altă limbă pe care tu o mai înţelegi doar din când în când. Incepi screeningul... Vroiam să schimb lumea... nu mai vreau, pentru că nu pot. M-am schimbat... Uram munca la birou, am început să o iubesc. M-am schimbat... Vroiam copii, îi am şi îi iubesc şi atunci când delirez, parcă aş mai vrea. Nu m-am schimbat... Vroiam sa văd lumea, încă mai vreau. Nu m-am schimbat... Imi plăcea să citesc, încă îmi place. Nu m-am schimbat...
Şi tot aşa... Tu cu screeningul, celălalt cu poveşti cu final neaşteptat.
A doua întrebare este “Ce caut eu în viaţa mea?” Realizezi ca pe alocuri ai şi găsit ce căutai şi că, oricum, eşti pe drumul cel bun. Sau cum ar zice întelepciunea populară: “Fiecare cu ... drumul lui”.
A treia întrebare nu mai există, pentru că te uiţi în oglindă “şi-ţi vine să te pupi”, cum ar zice o prietenă de-a mea, sau să te feliciţi, cum aş zice eu, ca ţi-ai păstrat mintea limpede peste ani, ţi-ai păstrat copilăria într-un cotlon al sufletului şi o găseşti ori de câte ori ai nevoie de ea, eşti capabil să iubeşti oameni, copii şi animale, eşti în stare să fii fericit nu numai în padocul tau, eşti tânăr şi poţi să te îndrăgosteşi de tine în fiecare clipă.
Şi credeţi-mă, dragii mei prieteni, şi după douăzeci de ani, te poţi simţi tânăr şi fericit ca la petrecerea de majorat... Pentru că tu eşti tot acolo şi poţi scotoci oricând doreşti în cufărul cu amintiri, cu iubiri, cu fericiri...


miercuri, 13 noiembrie 2013

Tărâmuri



           
            S-a trezit spre dimineaţă buimacă. Era prea devreme să se ridice din pat şi inutil să încerce să adoarmă din nou.
Iar visele îi încurcau viaţa, somnul, liniştea. Ajunsese într-un loc necunoscut, dar atat de familiar. Intrase într-o casă atipică pentru casele pe care le întâlnise până acum. Era o casă octogonala în stil colonial, în faţă având un soi de pavilion cu geamuri supradimensionate. A intrat în pavilion, în partea centrală se afla o cuşcă cu porumbei albi. Un porumbel mic şi speriat s-a aşezat în palma ei. L-a luat în cauşul palmelor şi l-a dus lângă ceilalţi porumbei. El a stat un pic, dupa care zbătându-se a luat calea cerului.
Uitându-se după porumbel, s-a uitat mai bine de jur împrejur. A recunoscut casa de la ţară, unde-şi petrecuse cei mai frumoşi ani din copilarie. Era, mai tot, schimbat. Dar vişinii din spatele casei erau tot acolo. Mai bătrâni, cu trunchiul mai gros, dar plini de rod.
Işi manifestă bucuria de a recunoşte locurile atat de bine ştiute.
“Aţi păstrat vişinii şi porumbeii?! Bunica mea a plâns când a plecat de aici. Işi lăsa în urmă toată viaţa ei, toate florile, toţi copacii. Spunea că nimic nu va mai fi la fel. Dar...nu mai e la fel, dar e frumos şi aşa. Bazinul cu peşti este tot acolo? Să mergem să văd!” De intrarea pavilionului se apropie cu paşi mărunţi un cal alb. Intinse mâna spre el. Calul încercă să o muşte. Se dădu câţiva paşi înapoi. Nu. Nu îi era teamă.
Se trezi brusc. Pe fereastră nu pătrundea nici o raza de lumină. Era devreme. Se ghemui înapoi în pat şi încercă să adoarmă la loc.
Chiar dacă era inutil...

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Curaj



           
            Imi plac femeile curajoase. Imi plac oamenii cu care îmi doresc în secret sau în gura mare să semăn. Am ajuns să mă împac cu drumul meu în viaţă, pe care, fie vorba între noi, eu l-am ales, privind la ele şi citind cam tot ce-mi cade în mână. Fie ca sunt cărţi, fie că sunt tălmăciri de bloguri.
Am ajuns să-mi doresc să pot vorbi şi împărtăşi tot ce-mi trece prin cap. Dar uneori sunt gîtuită de teamă.  Teama de ridicol, teama de a fi comentată, teama de a nu răni pe cei din jurul meu.
Atunci cînd mă uit la aceste femei, pe care le admir, îmi închipui că ele nu ar sterge pagini frumoase aşternute din suflet pentru suflete, din teama de a nu fi judecate sau greşit înţelese. Şi tot atunci înţeleg că nu sunt pregătită pentru a împărtăşi tuturor gânduri şi fapte trăite sau doar imaginate.
Am citit ”Andiamo”. Mi-am închipuit pentru ceva timp că scriu o carte-epistolă, eu şi prietena mea. Chiar schiţasem cateva capitole. Ce a ieşit nu m-a motivat să continnui. Am renunţat atunci, poate nu era momentul, poate nu era prietena potrivită. La idee nu am renunţat, este drept, dar am amânat, aşa cum multe amânate au rămas. Alice Nastase Buciuta si Simona Catrina sunt doua  dintre autoarele mele preferate şi nu ratez să le citesc nicicând. La Alice mă bucură iubirea aşternuta pe file din Ţara Minunilor, firea volutară, femeia puternică din spatele revistei, din faţa unei atat de frumoase familii. Simona este pastila mea de buna-dispoziţie, este cea mai savuroasă femeie pe care mi-a fost dat să o citesc.
Apoi am citit-o pe Mihaela Radulescu. Imi place pofta ei de viaţă, sinceritatea si francheţea care îi definişte fiecare pagina aşternuta pe hartie sau pe desktop.
Imi este mai uşor să-mi deschid sufletul în faţa unui om, decât în faţa unei pagini albe. Cu toate că viaţa mi-a arătat că este mult mai nesigur aşa.
Uneori am inspiraţie şi scriu, alteori nu şi tac. Imi propun să scriu mai des, dar nu am exerciţiul scrisului. Şi atunci mă pregătesc. Citesc. Pentru a putea fi pregătită într-o zi. Pregătită pentru o poveste.
Voi fi cândva o femeie curajoasă.  Promit...

duminică, 20 octombrie 2013

"Rătăcirile fetei nesăbuite"





“Iluzia de a avea când nu avem, de a fi ceea ce nu suntem “… de a ne simţi “muritori şi nemuritori în acelaşi timp” aceasta este literatura în cuvintele lui Mario Vergas Llosa.
L-am descoperit pe Mario Vargas Llosa abia acum doua zile. Mi-am facut o comandă de cărţi şi printre ele a fost şi “Rătăcirile fetei nesăbuite”. A fost o revelaţie. Nu am putut-o lăsa din mână. Am terminat-o dupa miezul nopţii. Am închis cartea şi mi-am zis: “Asta, da, subiect de roman!”Şi oare ce subiect ar fi putut să mă tulbure într-atât, încât să-mi tulbure somnul? Nu putea fi decât unul: dragostea , bucuria şi chinul dragostei.  Şi cum nu orice dragoste poate fi subiect de roman, aici avem o dragoste neînţeleasă, nepotrivită, mereu în contratimp.
Iubirea apare in adolescenţa miraflorină, când Ricardo trecând de la pantaloni scurţi la pantaloni lungi este vrăjit de provocatoarea Lily. Dragostea îl cuprinde iremediabil în cea mai frumoasă vară din viaţa lui. Iar ca mai toate iubirile de-o vară şi aceasta se estompează odată cu ani, pentru a putea înflori odată şi incă o dată, mereu mai puternică şi mai obsesivă. O reîntâlnim apoi pe fata cea rea în Oraşul Iubirii, unde altundeva. Dragostea îşi cere drepturile... Speram într-o dragoste împărtăşită, pasională. Dar totul se curmă brusc. Luptătoarea de gherilă pleacă, lăsându-l pe Ricardito cu inima frântă şi cu speranţa revederii pulsând.
Şi iar crezi că s-a sfarşit, speri că o va revedea, dar mari speranţe nu sunt. Şi iubirea reapare. Din nou în Paris, apoi la Londra şi mai apoi la Tokio. Cum se putea termina? La Paris, normal... Toate se derulează tragic, spre convieţuirea calmă, burgheză. La sfârşit ne liniştim, toate merg spre un final fericit şi atat de previzibil. Fata cea rea, devine bună, mărinimoasă şi plină de devoţiune. Dar sărim în Spania şi clar, nu înţelesesem de ce. Cartea se termină magistral. Aşa cum stă bine unei poveşti de iubire. Iubesc cărţile care se temină tragic.
Sfarsiturile fericite, chiar dacă le chem, le aştept, mă dezamăgesc, dacă ele sunt cele alese de autor. O mare iubire nu se poate termina decât tragic.
După ce am terminat cartea, m-am bucurat că întâmplarea a făcut să o citesc, m-am întristat că am citit-o atât de târziu.

duminică, 29 septembrie 2013

Acum, nu mai tarziu...



Este o seară de toamnă, ca toate serile ploioase. Este frig, plouă întruna de azi dimineaţă. Poate din cauza ploii, poate din alte considerente, mi se învârt prin minte imagini cu oameni asemenea mie, oameni care s-au luat la trântă cu boala. Şi realizaţi că nu este vorba de boli care trec cu zece zile de antibiotic sau cu repaus la pat.
La cei 37 de ani pe care îi am şi eu, şi ele, nu poţi zice decât că suntem in floarea vârstei, unele împlinite, altele mai puţin, unele cu copiii mari, altele cu copii mici, altele fără. Toate am iubit. O dată nebuneşte, de mai multe ori cuminte şi aşezat. Am iubit, mai iubim şi oricât ar părea de bizar, vrem cu tot sufletul să mai iubim.
Refuzăm să capitulăm. Luptăm pentru iubirile noastre trecute şi viitoare.
Dar vine o clipă, când una dintre noi primeşte o veste grea. Şi apoi încă una şi tot aşa... Şi chiar dacă cercul nostru de prieteni nu se rupe între prieteni bolnavi şi prieteni sănătoşi, o umbră îţi întunecă fruntea. S-ar putea ca unii dintre ei să piardă pariul acesta inegal cu soarta, s-ar putea ca din prietenii tăi, să rămână doar o amintire frumoasă, dar tristă. Sau s-ar putea, să trecem, chiar şi noi, de partea cealaltă a baricadei.
Acum, o fi toamnă şi o ploua, dar să ne revenim un pic...
M-am văzut pusă în situaţia de a primi astfel de veşti despre oameni mai apropiaţi sau doar cunoscuţi. Când omul este aproape de viaţa ta, de sufletul tău, plângi şi îl încurajezi. Speri că totul va ieşi bine şi că el va câştiga în lupta lui cu boala. Speri acelaşi lucru şi când auzi veşti rele despre oameni pe care nu i-ai văzut demult sau pe care îi cunoşti decât din auzite. Cum ar trebui să procedăm, însă?
Un om, de care nu eşti foarte apropiat, ar putea avea nevoie de cuvintele tale de încurajare şi de speranţa ta de însănătoşire în ceea ce-l priveşte? Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că da.
Am aflat o astfel de veste despre o colegă de şcoală generală. Am fost şocată, cunoscând pofta ei de viaţă, vitalitatea pe care am admirat-o mereu la ea. A trecut munţi pentru a face ceea ce şi-a dorit. Am văzut o fotografie de-a ei, care sugera chimioterapia. Am stat îndelung şi am privit-o, căutându-mi cuvintele de regret şi încurajare. Dar nu am scris nimic. M-am gândit că poate i se vor părea anapoda cuvintele venite din partea unui om cu care nu a vorbit de peste 20 de ani.
Ieri am cautat-o să-i spun ceva, orice şi nu i-am mai găsit contul. Ştiu că nu i  s-a întâmplat nimic rau între timp, dar eu am rămas cu regretul că aş fi putut să-i spun o vorbă bună şi nu am facut-o.
Aşa că nu faceţi ca mine, nu amânaţi o întâlnire, o discuţie, o iubire, pentru că, se poate, să nu o mai găsiţi acolo, când veţi dori.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Toamna



Şi iată că a venit şi toamna…
E drept că e septembrie la jumătate, dar eu, abia azi, vad toamna în toata plenitudinea ei. Este o zi ploioasă care mă îmbie ameţitor către aşternuturi, către aduceri aminte, către mine.
A fost o vară frumoasă, caldă, sărată şi, ca toate verile din viaţa mea, scurtă, mult prea scurtă.
M-am bucurat şi m-am întristat în această vară. Am trăit din plin, iar acum mă pregătesc de o toamnă bogată şi generoasă.
Am pierdut prieteni vechi, am câştigat prieteni noi. Am aflat secrete şi am păstrat secrete. Am dăruit şi am primit. Am îmbrăţişat şi am fost strânsă la piept. M-am plimbat şi m-am odihnit deopotrivă. Am aşteptat şi am primit. Am aşteptat şi încă mai aştept.
Totul în viaţă este împărţit. Intre bine şi rău, între adevăr şi minciună, între dragoste şi ură. De noi depinde unde stăruim.
Să ne bucurăm de o nouă toamnă, să ne bucurăm de un pic de relaş.

duminică, 4 august 2013

Secrete



           
Cu toţii avem secrete… Eu de ieri nu mai am. Mi-ar plăcea să spun că nu mai am secrete, pentru că m-am hotărât, să am un sănătos mod de viaţă. Deciziile pe care le iau, să fie, de acum încolo, lipsite de interpretabilitate. Traiul meu să curgă lin şi fericit, împlinit şi curat.
            Dar nu este aşa…
            Credeam că prietenii sunt lângă inima noastră, ca să o punem în mâinile lor şi ei, să ne-o înapoieze mai mare, mai fremătândă.
            La experienţa mea de viaţă, este cam pueril să fi gândit astfel. Dar eu cred mereu în oameni. Şi nu mă voi opri acum.
Acum, când scriu, zâmbesc. Nu sunt supărată. Nici pe mine, nici pe cea care a născut aceste rânduri.
Dar sunt hotărâtă, ca atunci când voi avea un secret, să-l împartăşesc cu voi. Nefiind vreo vedetă locală, nu pot scrie la ziar. Dar cred că şi asta s-ar rezolva...
In felul acesta nu voi mai fi nedumerită de ce micile mele secrete au făcut înconjurul lumii.
De ce simţim nevoia de a ne trăda prietenii? Iată o întrebare pe care aş lansa-o la confluenţa secretelor cu destăinurile.

vineri, 2 august 2013

Prietenie...



           
Prietenia… un cuvânt mare… De multe ori îl folosim cu generozitate, îl irosim la colţ de stradă sau la o cafea pe vreo terasă. Dar, de fapt, ce înseamnă, pentru fiecare dintre noi, prietenia?
            Imi vin acum în minte clipurile acelea cu simpatici copilaşi care dau definiţia dragostei,a prieteniei.
            Prietenia este…
            Când nu vezi un om drag timp de mulţi ani de zile, îi aştepţi venirea cu atâta nerăbdare. Vrei să-i faci un cadou, care sa-i rămâna în memorie mult timp de acum încolo. Ceva cu o semnificaţie deosebită, ceva special.
            Emoţia reîntâlnirii este covârşitoare, plângi, râzi, îmbrăţisezi. Dar realizezi că ceva nu mai este la fel. Nu. Nu este vorba de sentimente, ele sunt tot acolo. Noi suntem aceleaşi suflete pereche.
            Este vorba că acel om are nevoie de tine. Şi nu aşa cum s-ar aştepta oricare dintre noi, este o problemă de viaţă şi de moarte.
            Ce faci atunci, când boala se instalează mişeleşte în psihicul slăbit de emoţii al prietenei tale de-o viaţă?
            Are nevoie de tine, dar nu poate să strige după ajutor. Ai vrea sa fie bine, si speri ca în fiecare dimineaţă să fie ceva schimbat în glasul atât de cunoscut. Ai vrea să nu arunci la gunoi toate visele şi toate planurile făcute la telefon de la atâţia km distanţă. Dar, de fapt, nimic din toate acestea nu contează cu adevărat. Şi încerci să ajuţi. Aşa cum te duce mintea şi aşa cum nici unul dintre noi nu este pregătit să o facă.
            Dar tot ajutorul tău nu face doi bani în faţa bolii şi atunci trebuie să mai faci ceva. Este un ultim gest, un gest care va lăsa resentimente în sufletul ei. Trebuie să apelezi la cineva care ştie să gestioneze o astfel de criză.
            Nu am crezut că voi putea să-mi asum o asemenea decizie. Oare aveam dreptul de a decide pentru ea? Oare mă va urî pentru asta?
            Poate că am jertfit o prietenie pentru un om, dar cred că omul este întotdeauna mai important...

duminică, 7 iulie 2013

O relaţie, două relaţii...



O relaţie la final… Apar lacrimi, lamentări, isterii, întrebări, nelinişti, nemulţumiri.
După ce plângem? Plângem după ce a fost, după ce ar fi putut să fie. Plângem după el, după ea sau după noi? Plângem de singurătate sau suntem într-adevăr răniţi?
Creem scenarii. Dacă aş fi făcut mai mult... Dacă aş fi fost mai înţelegătoare, dacă aş fi fost mai atent... Dacă nu aş fi pretins atat de mult, dacă aş fi rasfăţat-o mai des...
Punem mâna pe telefon, ţipăm: De ce? De ce nu? Ne agăţăm de el şi implorăm, ne punem în genunchi în faţa ei şi promitem.
Când epuizăm toate căile de atac, ne liniştim, pentru puţin timp, şi vrem să înţelegem. Dar, oare, ce mai e de înţeles? Sau ne mai ajută la ceva, daca înţelegem ce nu a mers?
Am văzut femei insistând să înţeleagă, întrebând în stânga şi în dreapta, cerând păreri. Din afară, poţi intui ce s-a întâmplat acolo, dar nu poţi spune fără menajamente. Orice răspuns este dureros, fie că vine de la prieteni, care vor să-ţi aline suferinţa, fie că vine de la protagonist, care sătul de atâtea lamentări, îţi dă cu sinceritatea în cap.
Te ajută cu ceva să afli de ce? Poate că da, poate că nu. Dacă adevărul este mult prea dureros sau mult prea greu de acceptat, eşti tentat să nu-l incluzi pe lista variantelor posibile. Şi o iei de la capăt... Iar stânga, iar dreapta, iar de ce.
Uneori relaţiile se termină, pentru că au ars până la capăt. Am fost fericiţi, am iubit, am fost iubiţi. Mai mult de atât nu avem a ne spune. Nu mai avem nevoie de celălalt, nu mai avem nevoie de acea relaţie. Şi atunci punem punct. Punct şi de la capăt...
Un alt om va veni în viaţa noastră, o altă iubire va înflori, o altă viaţă vom trăi. Pentru că tot universul complotează la fericire, la fericirea fiecăruia dintre noi. Şi poate că de data aceasta va fi pentru totdeauna...

marți, 25 iunie 2013

Divorţul, sfârşit sau început?



O prietenă de-a mea a divorţat zilele trecute. Nu am ştiut nimic şi nimic nu mi-a dat de bănuit. E drept, că mai multe mii de km ne despărţeau. Vorbeam destul de rar, în ultimul timp. Nu ştiu de ce, poate pentru că ea era prietena mea, am fost de partea ei, încă de când am aflat.
            Imi place să vorbesc de Marea Dragoste, dar, acum, cred că şi un divorţ, nu neapărat unul mare, are o oarecare legătură cu dragostea. Cu dragostea încheiată sau cu dragostea începută?
            Multe cupluri din jurul nostru par a trăi o Mare Dragoste. Sau, poate, multe cupluri cunoscute superficial... Poate şi noi, priviţi de alţii, traim într-un liman al fericirii. Dar, dacă ce văd alţii este departe de adevăr?
            Femeile au nevoie de iubire, au nevoie de siguranţă, au nevoie de admiraţie, au nevoie de surprize. O, Doamne, de cât de multe lucruri avem noi, femeile, nevoie!
            Bărbaţii cred că a oferi siguranţă materială si sentimentala, mai mult sau mai puţin, e suficient. Ei bine, nu, dragi parteneri, nu este suficient.
            Femeile sunt devotate familiei, dar atunci când simt că devotamentul lor nu este răsplătit, atunci aleg să plece. Sau poate ca dragostea păleşte şi lasă loc de noi îndrăgosteli. Sau poate că... Sunt atat de multe variante.
            De multe ori avem tendinţa să-i judecam pe ceilalţi. Ea a plecat pentru că... El a părăsit-o pentru că... Motivele unei separări sunt multiple, complexe şi bazele acestor motive se pun in timp. In ani de convieţuire.
            Nu o pot ierta niciodată pentru că l-a părăsit pe el . Dar, oare cine suntem noi, ca să nu iertăm?
            Lumea ar fi mult mai frumosă dacă am reuşi să-i acceptăm pe alţii cu deciziile lor cu tot. In spatele unor decizii de o asemenea greutate stau zile de suferinţă si nopţi de lacrimi amare. Nu este uşor să pui punct unei relaţii. O relaţie nu este fundamental buna sau fundamental proastă. O relaţie are suişuri şi coborâşuri. O relaţie îşi caută echilibrul în permanenţă. Uneori îl găseşte, alteori îl pierde. Şi uneori este pentru totdeauna.

duminică, 16 iunie 2013

Limbajul florilor



Am terminat o carte care m-a impresionat foarte mult. “Limbajul florilor” scrisă de Vanessa Diffenbaugh . Nu sunt genul de persoană care iubeşte nelimitat florile. Imi place să le dăruiesc legate în buchete meşteşugite de florărese. Imi place să primesc flori, dar apreciam în egală măsură şi o cutie de bomboane de ciocolată, sau poate mai mult?
            Dar, citind această carte, mi-am pus întrebarea, dacă o simpla floare daruită sau primită sau poate preferată spune ceva despre noi. Nu m-am gândit niciodată în acest fel, chiar dacă sunt un om în cautare permanentă de semnificaţii. Poate caut să citesc în spatele cuvintelor nespuse, în privirile întâlnite pentru fracţiuni de secundă, în vise visate în egală măsură cu ochii închişi, cât şi cu ochii deschişi.
            Şi, până am terminat cartea, am crezut că acest limbaj al florilor este o ficţiune pură. Dar am descoperit apoi, o întreagă lume. Oamenii cred in limbajul florilor şi vorbesc despre asta. Este minunat. Nu mă aştept ca buchetele dăruite de mine, de acum încolo, să-mi schimbe viaţa, a mea sau pe a celor din jurul meu, dar este o informaţie preţioasă şi care nu poate creea decât bucurie.
            La finalul cărţii se află “Dicţionarul de flori al Victoriei”, am încercat sa găsesc acolo florile mele preferate. In primul rând laleaua galbenă. Poate nu ştiaţi, vă spun eu, că nu am găsit-o. M-am ambiţionat şi am cautat-o pe net: ”Dragoste fără speranţă”.Şi toată am înflorit, galbenă, într-un zâmbet. Iubesc lalelele galbene de când mă ştiu. Au fost primele flori pe care le-am primit la zilele mele de naştere. Lalelele galbene îmi miros, şi atunci când nu le miros, a primăvară, a aprilie, a tinereţe, a dragoste. Dar nu ştiam că miros a dragoste fără speranţă. Chiar şi prima mea floare care a apărut în mica mea grădină a fost o lalea superbă, galbenă. M-am bucurat enorm atunci când am vazut-o desfăcâdu-şi petalele a dragoste. Dar ce dragoste?!
            Să mă îndrept spre cea de-a doua floare pe care o iubesc: Trandafirul... evident galben. Şi aici am o problema, mai întâi de interpretare. In prima parte a cărţii semnificaţia lui era de gelozie. Prilej de zâmbet înţelegător pentru propria-mi persoană. Sufăr de această boală, m-am născut cu ea si mă voi stinge cu ea, sper că nu din cauza ei. Aş putea participa la un grup de suport: “Hy, I am an...”. Am învăţat să mă înţeleg şi să mă iubesc chiar dacă recunosc gelozia, ca pe unul dintre defectele mele.
            Spre sfârşit însă semnificaţia trandafirului galben se schimbă în infidelitate. Aici da, avem o problemă. Infidelitatea, pentru mine, este ca ultima opţiune din viaţa unui cuplu. De fapt, unde începe infidelitatea, se cam termină cuplul.
            Poate ar fi o informaţie de care ar trebui să ţinem cont când ne inconjurăm de flori de apartament sau când ne organizăm grădina. Poate fi vorba de un feng-shui al florilor. De ce nu?
            Trecând peste simbolistica surprinzătoare a florilor, vă recomand din tot sufletul acestă carte. Este o poveste de viaţă si de dragoste care te ţine înfrigurat între paginile ei. Este o poveste despre fiice şi mame, despre noroc şi şansă şi despre pasiune.

duminică, 9 iunie 2013

Nimic nu mai e, ce-a fost!



Şi uite aşa, am venit eu acasa, după o zi de muncă, şi numai că aud: “Nu mergi la Phoenix?”
            In 20 de minute eram gata şi am purces spre locul faptei.
            Era încă prea devreme, dar am început să percep mici sau mari diferenţe faţă de ceea ce însemna pentru mine, un concert, în trecutul meu. Cam îndepărtat, ce-i drept…
            Inainte, ţinuta era obligatorie. Blue-jeans  foarte strâmţi şi strânşi pe trup, cămaşă de armata cu câteva numere mai mari şi neapărat bocanci. Păr lung şi nearanjat tocmai bun de scuturat în bătaia decibelilor.
            Nu e cazul să vă povestesc tinuta actuală, ideea este că sub parul tuns, roscat,  nu se putea ghici nimic din orientarea mea muzicala de altădată.
            Locurile cele mai vânate erau  cele cât mai apropiate de scenă. Să vezi sudoarea artiştilor scurgându-se printre plete. Acum la cele doua tentative de apropiere, simţeam inima batându-mi in piept în ritmul başilor din boxe.
Nici trupa nu mai e ce-a fost. Lăsând la o parte profesionalismul lui Covaci şi  al colegilor (îi numesc generic pentru că nu îi stiu pe niciunul dintre ei), care s-a simţit dureros comparativ cu al formaţiilor din deschidere, mi-a lipsit Ţăndărică cu solourile lui, mi-a lipsit Baniciu cu Andrii-Popa.
Nimeni nu a mai încins nici o horă, aşa ca pe vremuri şi n-au mai curs apele de pe mine de la atâta învârtit.
Mă uitam prin mulţime şi nu recunoşteam pe nimeni. Şi nu, nu sunt amnezică. Generaţia care aştepta concertele în aer liber cu atâta nerăbdare, nu mai există. Marea lor majoritate era prinsă în alte activităţi.
Am îmbătrânit şi noi, şi ei. Dar acolo în ungherele inimii şi ale uitarii se mai iţesc versuri, acorduri şi, neapărat, amintiri.
Asta nu a însemnat că nu am cântat fiecare melodie de la un capăt la altul, că nu m-am zbânţuit de s-au minunat copiii mei cît pot fi de “de gaşcă” şi nu am aplaudat fiecare piesă în parte.
Mi-am amitit cu lacrimi în ochi, trăiri, entuziasm şi nerăbdare din tinereţea mea. Fata cu bocanci grei  şi plete în vânt mai trăieşte încă într-un ungher al sufletului meu rotund de maturitate deplină. Mi-a plăcut să o reîntâlnesc.
Voi vă mai amintiţi de Phoenix, de concerte, de valul mării, de voi?
           

sâmbătă, 1 iunie 2013

Ziua Copilului



Astăzi este o frumoasă zi a copilului. Insorită, puţin răcoroasă şi atât de aşteptată de toţi copiii. Copiii mei au aşteptat această zi cu mare nerăbdare, chiar dacă nu am programat ce vom face. Mi-aş dori să facem ceva neaşteptat nici chiar de mine, mi-aş dori să se distreze  şi atunci când vor avea la rândul lor copii sa-şi aducă aminte de această zi. Dar ce să facem?
            Dacă mă arunc în neantul amintirilor mele, mai nimic nu se leagă de această zi a copilăriei. Şi nu pentru că nu aş fi sărbătorit de fiecare dată, şi nu pentru că nu aş fi avut zile frumoase în calendar. Ci, pur şi simplu, pentru că nu-mi mai aduc aminte. Iată de ce ar trebui să ne încurajam copii sa-şi ţină jurnale, încă de când încep să înveţe să scrie. Aşa, peste timp călător, ei vor avea amintiri frumoase, care altfel se vor fi şters.
            Dar să fac un efort...
Imi amintesc că am participat odata, demult tare, la un concurs de desene pe asfalt. Tema era “Pacea pe pământ”. Nu l-am câştigat şi am fost tare dezamăgită. Alţii au fost mai inspiraţi decât mine.
            Ceea ce îmi aminteşte, cu drag, de această zi, este ca pâna acum 11 ani,  aveam cui să spun “La mulţi ani!” . Această zi de 1 iunie era ziua de naştere a bunicii mele dragi. Ea a fost prima dintre bunici, aşa cum eu am fost prima dintre nepoate. Cât de mult ne-am iubit. Şi acum mi se umplu ochii de lacrimi, când mă gândesc la ea. Aşa cum m-a iubit ea, nu m-a iubit nimeni niciodată. Cât de mult îmi plăcea să stau cu ea. Ea mă gătea în fiecare duminică şi plecam împreună la plimbare. Ii plăcea să mă ducă de mânuţă şi era tare mândră de frumoasa şi deşteapta ei nepoată. Imi povestea că a plecat într-o zi cu mine de acasă... Mă îmbracase mai întâi pe mine, cu rochiţă făcută chiar de ea, multe rochiţe mi-a mai făcut, ultima a fost pentru Revelionul din 2001, mi-a pus pampoane în păr şi s-a dus să se pregătească şi ea. M-a luat apoi de mânuţă şi am urcat în troleibuz. Era încântată că eram privită insistent din toate părţile şi mândră tare de frumuseţea de fetiţă de lângă sufletul ei. Când am coborât, s-a oprit pentru o clipa pentru a-mi îndrepta rochiţa şi a văzut că eu eram tare pregătită de vizite... Aveam un make-up de scena, creionat tare artistic pe feţişoara ingenuă... O amintire amuzantă pe care mi-o povestea ori de câte ori avea ocazia.
             Când m-am facut mai mare, mergeam şi vorbeam cu ea vrute şi nevrute. Se bucura de toate realizările mele şi le dădea un aer de premii din greu meritate.Imi povestea viaţa ei, povestea cu “regina balului” care a fost furata pe cal alb sau alta culoare, nu-mi mai amintesc, povestea cu “fata săracă” ajunsă într-o familie de cârciumari, carora le-a facut pulovere din lâna depozitată prin magazii, povestea cu tânăra nevastă care a pierdut tot, bunicul fusese luat la canal, şi care a luat-o de la capăt şi câte alte poveşti minunate ale copilăriei mele.
             Apoi în adolescenţă, chiar daca era bolnăvioară, îmi spunea că tot ce mai vrea, este să mă vadă pe mine mireasă. Si apoi, poate să moară. Cu timpul, cănd îmi spunea că va muri, eu veneam cu argumentul suprem: “mi-ai promis ca aştepţi să mă vezi mireasă”. Dar viaţa nu se ia dupa vorbe sau după dorinţele noastre. Până m-am hotărât să mă mărit, era prea târziu... Bunica mea s-a stins ştiindu-ma pe mine nemăritată şi însărcinată. “Ai un pui, am auzit...”Iar cand a venit vremea să-mi pun pirostriile, la 6 luni dupa trecerea ei, nu am vrut nici nuntă şi nici rochie de mireasă. Dacă ea nu-şi mai putea amăna întâlnirea cu eternitatea, din cauza rochiei mele aurii, atunci rochia mea de mireasă putea să aştepte o altă viaţă...O altă bunică pe care să o fac fericită la nunta mea.
             Cuvintele ei îmi răsuna acum şi-mi vor răsuna pentru totdeauna în minte:
“Sunt născuta de 1 iunie, de  Ziua Copiluli !“
             Te iubesc, buna mea, oriunde te-ai afla!

duminică, 26 mai 2013

O zi



Este duminică. Este o duminică dintre acelea, în care eu nu prea am chef de nimic. Nimic, la mine, înseamnă că nu am dispoziţia necesară nici de a pleca de acasă, nici de a primi pe nimeni. După câte negaţii am folosit, este clar, am o dispoziţie negativistă. Nu mă suport decât pe mine, pesemne…Şi pe mine, cu greu.
Şi atunci ce fac? Incerc să citesc o carte, “Toamna patriarhului”, o las din mână, nu îmi place, sau poate doar nu am dispoziţia necesară. O mai începusem o data, poate chiar nu îmi place... Iau alta... “In căutarea timpului pierdut” Probabil şi eu sunt în căutări. Dar ştiu că, singur, timpul nu poate fi dat înapoi.
Mai fac o pauză. Mă uit la un film. “Modigliani” Frumos film, dar cine l-a văzut ştie că te afundă şi mai tare. Intrebări îţi dau târcoale, pentru că tu, om obişnuit, nu poţi înţelege geniul artistic. Il poţi admira, poţi intui într-o oarecare măsură, cam cum funcţionează, dar nu îl poţi înţelege.
Mai văd un film siropos. Nici acesta nu mă ajută prea tare. Remarc o replică destul de cunoscută: “Nu îmi pare rău că am iubit, mi-ar fi părut rău dacă nu aş fi iubit.”Şi încă una care mă face să zîmbesc: “ Ii poate plăcea cuiva contabilitatea?”
S-a făcut seară şi ziua mea de lâncezeală şi de dispoziţie proastă se sfârşeşte aici. De acum, încep pregătirile pentru săptămâna care va urma.
Să aveţi o săptămână plină de iubire!

duminică, 19 mai 2013

Fericirea copiilor




Ce facem când realizăm că propriul nostru copil este nefericit?
Dacă este la o vârstă când ne stă în putere, atunci îl ajutăm...
Eu mă aflu în situaţia de a-l ajuta.
Am sesizat că băiatul meu s-a schimbat. O puneam pe seama pubertăţii, care deşi era precoce, mie îmi explica ciufuţenia lui. Incercam să-i asigur o alimentaţie cât mai sănătoasă, că doar hormonii aştia din carne sunt responsabili cu transformări endocrine de tot felul.
Dar am pierdut din vedere esenţialul... Copilul meu era nefericit... Am realizat asta la o întrevedere cu învăţătoarea lui cea nouă. Ea a sesizat seriozitatea lui, neobişnuită la un copil de numai 10 ani. Eu cu ritmul meu de titirez, nu am avut timp să realizez.
Peste familia noastră au venit multe schimbări. Şi toate ne-au luat ca un tăvălug, ne-au ameţit, că nici nu mai ştiam ce se întâmplă cu noi. Mergeam în virtutea inerţiei, nesupunându-ne la riscuri de nici un fel. Ne-am învăluit într-un cocon ţesut la repezeală, să nu lăsăm, noi adulţii, nimic să ne mai tulbure. Dar nu am înţeles că acest cocon era individual, şi copiii noştri erau excluşi, erau lăsaţi în bătaia vântului.
Am schimbat casa, am schimbat şcoala, am schimbat ritmul de viaţă, am schimbat bugete, am schimbat modul în care ne ocupam de copii. “La anul vom merge şi în vacanţă, la anul vom merge şi la sport, totul la anul”...Şi uite că aproape s-a facut un an, de când a venit schimbarea pe capetele noastre. Şi am demarat o altă schimbare. Trezirea la viaţă...   
El suferea. Ii lipsea camera lui înghesuită, pe care o împărţea cu soră-sa.Ii lipsea canapeaua lui portocalie, care era a lui de când s-a născut. Ii lipsea drumul spre şcoală.Ii lipsea parcul după-amiezelor noastre. Ii lipseau colegii. Ii lipseau părinţii. Era un copil singur... De fapt, sigurătatea pusese stăpanire peste sufletul lui micuţ. Şi eu eram preocupată de bugete, de supravieţuire. Dar ce este mai important să supravieţuieşti sau să trăieşti?
Acum îmi este clar ce am de făcut.   
Am ales o canapea pe gustul lui. Vom cauta şi o perdea care să-i placă. I-am luat rolele pe care şi le dorea de mult. Va merge în tabără cu noii lui colegi, şi aşa poate se va apropia mai mult de ei. I-am găsit prieteni printre vecini. Şi ieri a căzut lat de oboseală de cât
s-a jucat cu mingea pe stradă. I-am limitat accesul la calculator. Lumea lui virtuală face loc lumii reale. Mai am multe de făcut, dar le voi face pe toate. Fericirea celor din jur e importantă, şi întotdeauna te face şi pe tine fericit.
              Nu trebuie să trecem prin viaţă urmând ţeluri şi bugete. Mai trebuie să fim atenţi şi la ce impact are trecerea asta hotărâtă. Să ne uităm şi la feţele celor mici. Ei au măsura fericirii. Să privim ochii copiilor nostri! Oare ei sunt fericiţi?

luni, 6 mai 2013

La bine şi la greu...



Azi am întâlnit un om, pe care nu l-am mai văzut demult. La un moment dat a făcut parte din viaţa mea, fără ca eu să mi-o amintesc foarte bine. Este naşa mea de botez. Ii port numele, pe al ei şi pe al fiului ei.
            Privesc o fotografie de la nunta părinţilor mei. Ea, o frumuseţe olimpiană, un zâmbet de regină. O regină mulţumită de ea şi de existenţa ei. Cum soţul ei era cadru de partid, nu putea intra în biserica, aşa că, naş a fost fiul ei. El, tânar, jenant de tânar, cu un aer copilăros şi încurcat. De ai mei, ce să mai zic? Atât de mult timp a trecut...  Nici măcar nu pot suspina după acele vremi. Nu erau ale mele.
            Nu vreau să vă întorc în timp, au trecut totuşi 38 de ani de atunci.Şi tânărul, atât de tânar naş, acum este în pragul pensionării.
            Naşa mea, octagenară, m-a uimit cu o agerime a minţii şi cu o teorie de viaţă, pe care aş vrea să v-o împartaşesc.
            La puţin timp dupa naşterea mea, era trecută de 40 de ani, o nenorocire medicală i-a lovit familia armonioasă. Soţul ei, de 45 ani, a făcut un prim episod de moarte clinică, dacă se poate spune aşa. Suferea de o boală cumplită, care l-a ţinut in mrejele ei, vreme de 29 de ani.
            In tot acest timp, iubita lui soţie s-a luptat cu toate resursele sa-i ofere o viaţă, care să poată fi numită viaţă. El a trăit în tot acest timp dependent de ea. Viaţa lor s-a scurs între spitale bucureştene, doctori, care au devenit prieteni, intervenţii chirurgicale şi speranţe, care nu au fost chiar deşarte dacă viaţa lui s-a prelungit cu 29 de ani.
            Pe langă drama lui, acută mi se pare drama ei. A femeii care sacrifică tot. Carieră, prieteni, concedii, plăceri mărunte atât de necesare, nouă, femeilor. Sacrifică tot, omului iubit. (“Ştii cât ne-am iubit! îi spunea maică-mi“)
            Povestindu-mi câte probleme a depăşit, îmi spunea că nu regretă nimic. Se jertfise pe altarul iubirii. Pe de altă parte, când soţul ei a pierdut bătălia cu boala, care îşi schimbase faţa de multe ori, s-a trezit într-o lume pe care nu o mai recunoştea. 30 de ani se evaporaseră pentru ea. Prinsă în chingile datoriei şi iubirii, nici nu a realizat că vremea curge învolburat pe lângă trupul şi sufletul ei.
            Deşteptată din tot acest marasm al sacrificiului, conştientizarea irosirii a dus-o pe tărâmul depresiei şi al bolii, de data aceasta, personală.
            Am ascultat-o şi am încercat să pătrund empatic în acest tărâm al vieţii trăite pentru celălalt.Şi mă întreb: Oare nu toţi ne sacrificăm pentru mereu altceva în viaţă? Oare cât din viaţa noastră  este viaţa noastră? Sigur vom ajunge să regretăm, macar subconştient, mai târziu, când va fi prea târziu... Dar putem face altfel?
            Iubirea vine la pachet cu bune şi cu rele, cu sacrificii şi cu realizări. Dar unde este echilibrul în astfel de cazuri? Ce mai poti lua de la început la aşa o vârstă? Te consolează atât de zadarnicul “Aşa a fost să fie!”?
            De obicei, am răspunsuri sau măcar păreri personale privitoare la orice. Dar acum, această dilemă rămâne totuşi o dilemă pentru mine. Poate mă ajutaţi voi să înţeleg acest mecanism al vieţii, al iubirii, al familiei sau al omului sacrificat!
            La bine şi la greu, până când moartea ne va despărţi... Dar ce se întâmplă cu noi când atingem acest punct terminus?

vineri, 3 mai 2013

“Un veac de singurătate”



“Un veac de singurătate” este o carte pe care eu am descoperit-o foarte târziu.Unde am fost până acum? Sunt atâtea carţi minunate pe lumea aceasta, pe care nu le-am citit încă! Chiar dacă îmi pare rău, mă consolez că nu le voi putea citi pe toate...
            Pentru mine, acestă carte a fost revelaţia genezei. Naşterea unei familii, a unei comunităţi se poate extrapola la naşterea unui popor, a omenirii însăşi. Inceputurile satului Macondo, m-au dus cu gândul la începuturile omenirii. Pacea şi buna înţelegere au domnit atâta vreme cât a rezistat prietenia, egalitatea, iubirea. “Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.”
            Dar orice paradis nu poate fi paradis, decât dacă este pus faţă în faţă cu purgatoriul. Şi aici, începutul sfârşitului vine odata cu un “Coregidor”, trimis al guvernului. Liniştea şi fericirea unor oameni se destramă, iar locul ei este luat de revoluţii, războaie, civilizaţie, într-un cuvânt.
            Familia Buendia, cu cele şapte generaţii ale sale, se roteşte ca într-un etern perpetuum mobile. Barbaţii şi femeile seamănă între ei de-a lungul anilor. Au aceleaşi trăsături şi chiar aceleaşi nume, născând, pentru mine, cel puţin, confuzii.
            Dragostea e prezentă în fiecare dintre ei, pentru unii pură, pentru alţii pasională, iar pentru alţii incestuoasă. Işi trăiesc iubirea aşa cum o înţeleg, neţinând cont de convenienţe sociale sau de cei pe care îi rănesc. De aici iau naştere dramele. Toate poveştile de dragoste sunt, de fapt, drame, luate separat. Dar cascada de relaţii, care izvorăsc unele din altele, nu-ţi lasă timp de a îndrăgi un pesonaj sau altul.
            Evenimentele sunt multe şi felurite, de la a încerca să facă sătucul port, chiar daca marea era la mare depărtare, la a aduce civilizaţia odată cu calea ferată, la marele potop care a durat aproape patru ani, la marea secetă şi în final la marea distrugere.
            Singurătatea este surprinsă ca opusul solidarităţii şi de la acestă idee porneşte începutul sfârşitului. Fie că acest sfârşit vine mai devreme sau mai târziu, el este încriptat în pergamentele lui Melchiade. Generaţii întregi de bărbaţi Buenia încearcă să le descifreze, însa doar când profeţia ajunge la final, abia atunci ea devine inteligibilă si se revelează dureros.
            La final Totul se năruie, ultimul supravieţuitor al familiei înţelege că nu va ieşi niciodată din odaia în care a descifrat ultima pagină a profeţiilor. “... tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”
            Trebuie să citiţi acestă carte! Merită fiecare secundă din timpul vostru!