Pânza Penelopei

Cum credeţi că influenţează depărtarea o relaţie? Depărtarea este tot una cu despărţirea?

Sunt o om care iubeşte oamenii. Cândva îmi era teamă de singuratate. Dar ce zic eu, teama? Frică, de-a dreptul. Căutam compania celorlalţi cu disperare. Eram înconjurată de prieteni, mereu. Mereu aveam câte ceva de făcut, câte un concert de văzut, câte o carte de citit, câte o discuţie interminabilă de purtat. Mă ţineam ocupată. Numai să nu mă gândesc la singurătate.

Şi în relaţiile pe care le-am avut, serioase de altfel, trecerea de la o relaţie la alta, am făcut-o destul de abrupt, astfel încât să nu fiu singură prea mult timp. Nu ştiu dacă a fost bine sau rău, dar aşa se întâmplat. Subconştientul meu lucra pentru mine.

Acum, după ceva experienţă de viaţă, nu mai sunt dezarmată de singurătate. Uneori, mă surprind ca tânjesc după ea. Imi savurez momentele de singurătate, ca acesta, acum. Imi place să stau cu mine, îmi place să am momente de respiro, de linişte, poate şi pentru că astfel de momente sunt câştigate cu greu. Când nişte oameni mici, cum îmi place mie să le spun, au nevoie de tine 23 de ore din 24, când smulgi acea oră, somnului, poţi spune că ai fost norocos.

 Soarta m-a pus iar în condurii Penelopei. Imi aştept barbatul să lase marea pentru mine. Nu-mi mai permit depresii în vârf de pat, nu-mi mai permit să-mi plâng de milă. Ce-mi permit, este să iau din fiecare noua sau veche situaţie ceea ce-mi convine.

Iubitul meu este plecat. Jumatate din anii petrecuţi împreuna, nu a fost alături de mine. Chiar dacă relaţia noastră are 12 ani, ea are vechimea uneia de 6. Este o şansă de a te cunoaşte atât de bine, dar de a nu avea timp să te plictiseşti unul de altul. Şi eu, recunosc ruşinată, mă plictisesc repede. Insa depărtarea pe noi ne apropie. Imi aduc aminte de momente frumoase, mi-e dor şi abia îl aştept acasă.

Iar când îl văd intrând, am emoţii. De fiecare dată...

Mai sunt câteva ore şi va fi ziua lui. Ştiu că sunt prima care se gândeşte la el şi îi spune la multi ani. Mi-e dor...

Ce n-aş da, să fiu în locul tău!

Oricâte am avea în viaţa aceasta, tot ni se pare că ne lipseşte câte ceva. Unul nu are casa, altul are casa prea mică, altul are casa prea mare. Unul nu are maşină, staţi, asta nu mai e valabilă, pentru că toţi avem maşini... Toţi îşi doresc o altă maşina decât cea din dotare, mai mare, mai mică, mai mov, cazul meu. Mulţi dintre noi îşi doresc un alt loc de muncă, sau dacă nu un altul, un salariu mai mare, din acelaşi loc (confortabil) de muncă. Unul îşi doreşte copii, altul părinţi care să-l ajute, altul libertate de-a dreptul. Una îsi doreşte rochiţe, alta poşetuţe (sau şi una şi alta, că nu se exclud), alta concedii, dacă nu luxuriante, măcar tematice. Una îşi doreşte un iubit, alta un amant, alta un soţ. Şi viceversa este mult prea valabilă (iubită, amantă, mai puţin soţie, s-o ţie cine-o vrea...)

Şi am putea continua la nesfârşit.

Tot timpul e loc de mai bine, sau tot timpul e loc de nemulţumiri.

De ce nu putem fi mulţumiţi cu ceea ce avem? E bine să ne amintim că alţii nu au de nici unele? Sau cel mai bine să ne amintim ce aveam acum cîteva zeci de ani în urmă? Pană la urmă o evoluţie am cunoscut fiecare dintre noi, şi, garantat, avem şi suntem mai mult decât acum zece ani, de exemplu.

Sau ar trebui să fim mai conştienţi de ceea ce suntem şi nu de ceea ce avem. Cam încurcăm lucrurile... Confundam a avea cu a fi.

Stereotipul cu sănătatea (să fim sănătoşi!), este până la toată urma un stereotip. Nici un om sănătos, nu se gândeşte serios la asta. O spunem aşa... ca să încheiem o discuţie într-un mod optimist.

Nu ştiu cum e mai bine...

Problemele noastre, chiar daca altora le par puerile, pentru noi, chiar sunt probleme. Şi gândim despre problemele altora, că nu sunt tot atât de importante ca ale noastre.

Ceea ce m-a ajutat pe mine de foarte multe ori, că învăţ greu şi uit repede, a fost să empatizez cu cel de lângă mine. Atunci realizez că există probleme mai grele decât ale mele. Atunci văd că o situaţie ca a mea, care mie îmi pare grea, este privită ca o situaţie confortabila şi poate de invidiat, dacă nu mi-ar plăcea să exagerez...

Când eu mă plângeam de câte kg am, atunci o bună amică mi-a zis: ”Idealul meu eşti tu! Dacă aş avea greutatea ta, aş fi cea mai fericită”.

Cred că dacă am gândi fiecare dintre noi, că situaţia noastră, poate apăsătoare,  este un ideal pentru altcineva, am fi mai fericiţi.

Mâine este luni. Ce-ar fi dacă ziua de luni, cea mai hulita zi a săptămânii, ar fi ziua în care noi am fi împăcaţi cu ceea ce suntem, cu ceea ce avem? Nu-i aşa că am avea o săptămâna mai uşoară?

Decretăm LUNEA, ziua mulţumirii?

Căsătoriţi şi totuşi împreună…

            Primăvara este anotimpul marilor iubiri?

            Nu ştiu ce are în comun primăvara cu iubirea, dar la mine, aşa s-a întâmplat. Dacă stau să mă gândesc acum retrospectiv, marile mele poveşti de dragoste au început primăvara.

            Primăvara mi se dezlănţuie imaginaţia, îmi renaşte cheful de viaţă, dăruiesc mai mult şi, recunosc, aştept mai mult de la alţii. Timpul nu mă mai strânge cu uşa, vreau să fac o mulţime de lucruri, şi, mă mir şi eu, chiar reuşesc.

            Iubesc primul ghiocel pe care îl văd în cale, sunt mută de uimire când trec pe sub copacii înfloriţi, ameţesc la mireasma zambilelor, iar despre lalelele galbene, ce să vă mai spun? Frumuseţea lor îmi taie respiraţia.

            Imi place să mă plimb pe străzi necunoscute, uitate. Nu o data, am fost sigură că în periplul meu primăvăratic am mai trecut pe acolo, cândva, demult.

            Prima mea iubire m-a înlănţuit cu vise şi aşteptări, în luna mai. Fiind o iubire adolescentină şi necoaptă, drumurile noastre se întalneau pentru a se desparţi, ne iubeam ani la rândul şi ne regăseam în lunile de primăvară cu un alt început.

            Ultima mea iubire am întalnit-o în luna martie. Nu am fost prea convinşi atunci, aşa ca ne-am regăsit în aprilie. Noi cu dragostea. Am mai avut o şansă . Atunci eram pregătiţi, eram hotărâţi, m-a luat de mâna şi am păşit pe drumul de cărămizi aurii care duce spre Oraşul Iubirii. Şi de atunci, sărbătorim în fiecare aprilie întâlnirea noastră, ziua mea, ziua căsătoriei noastre, azi, ziua florilor, ziua lui. Luna aprilie este o luna de graţie pentru noi.

            Ziua în care ne-am căsătorit, 18 aprilie, acum 10 ani, a fost o zi însorită, caldă, o zi plina de dragoste. De multe ori, nu ştim la ce să ne aşteptăm, când ne căsătorim. O facem sub imboldul iubirii şi cred că nici nu ne gândim la ce se va întampla mai departe. Poate este singurul moment când trăim clipa. Atunci nu există trecut şi nu există viitor. Suntem doar noi cu iubirea noastră.

            Se zice că dragostea dureaza trei ani (refuz să cred). Dragostea este importanta, dar ceea ce contează cu adevarat este ce rămâne în sufletele noastre după ani de adâncă iubire. Suntem atât de diferiţi, fiecare dintre noi, încât nu e posibil să ne înţelegem pe viaţă. Dar, cu toate acestea, maturitatea de a gestiona o relaţie, poate reaprinde focul iubirii mereu şi mereu.

Şi poate că luna aprilie, luna lalelelor galbene, ne va inspira şi ne va aduce pe buze şi în îmbraţişare parfumul Marii Iubiri.   La mulţi ani, Iubirea mea!

15 Aprilie

Imi este dragă această dată, aşa cum fiecare îşi îndrăgeşte propria lui zi de naştere. Pentru mine în fiecare 15 Aprilie începe primăvara, încep primăverile mele.

1979. Nu ştiu dacă sunt amintirile mele reale sau sunt bazate pe fotografii.Eu, o fetiţă ca toate fetiţele regimului comunist îmbrăcată într-o rochiţă tricotata, eram aşezată între o mamă frumoasă şi tânără si un tata cu mustaţă şi pantaloni evazaţi, suflând într-un tort de casă cu trei lumănări lungi, de biserica, nu ca acestea, de le folosim acum.

            1986. Acelaşi tort facut de casă, eu înconjurată de prieteni., în jurul unui tort nu prea reuşit ornat.

            Şi aş putea continua cu anii copilăriei mele, pentru că mama, oricât de grele au fost timpurile, nu lăsa să treacă ziua mea fără tort si fără invitaţi.

           1994. Am amânat 15 Aprilie până pe 1 Mai, doar faceam 18 ani. Atât am aşteptat ziua majoratului, de ziceai că cine ştie ce schimbare organica se va petrece atunci în mine, şi eu voi deveni dupa o noapte de chef, independenta şi matură. Mama a acceptat să plece de acasă, că doar eram majoră şi ne-a lăsat să petrecem liniştiţi. Liniştiţi e un fel de a spune, că numai liniştiţi nu am fost noi.

           Pe lângă sandvisuri şi tort, aveam o sticla de Metaxa şi una de lichior de nuci. Eram pregătiţi de o petrecere pe cinste. Am fost înconjurată de prietenii mei şi de colegi de clasa. Cum era deja 1 Mai, mulţi dintre cei invitati au ales Costineştiul ca alternativa la petrecerea mea de majorat. Aşa că nu eram un numar prea mare. Urma să plecăm şi noi, a doua zi în zori, la Costineşti. Muzică aveam, băutură aveam, aşa ca ne-am distrat până dimineaţă.

           1999. Mă mutasem de acasă şi mi-am chemat prietenele, ca în fiecare an la mine.          S-a lăsat cu dansuri greceşti şi sârbeşti, cu garrone si fursecuri.

           2001. In penumbra unei veioze, un telefon m-a smuls dintre prieteni. O dragoste se stingea, o voce pe care am auzit-o pentru ultima oară. O nouă dragoste se năştea. “M-am îndrăgostit de vocea ta, atunci, chiar dacă dulceaţa ei nu era pentru mine. Dar putea să fie.”  Şi a fost...

           2003. Aveam să-mi serbez aniversarea 3 zile mai târziu. Viaţa mea se unea cu o altă viaţă şi se pregătea să dea naştere altei vieţi.

           2013. Am fost între prieteni, am primit felicitări multe şi frumoase. M-am bucurat de toate gândurile care au venit spre sufletul meu. Am început să sărbătoresc înca de pe 14, primind în casă prieteni dragi, şi nu m-am oprit nici pe 16 din urări. Şi mai aştept şi pe 17. Poate cineva a uitat?

           Ziua mea de naştere a fost mereu prilej de bucurie pentru mine. Nu am fost niciodată singură. Este unul dintre momentele în care simt că sunt binecuvântată.

           Mulţumesc...

Un capăt de drum, un început de drum

A mai trecut un an din viaţa mea.A fost un an greu. Am avut parte de multe schimbări, unele dintre ele aşteptate, altele m-au luat prin surprindere. Mă pregătisem cu ceva timp înainte. Ştiam că urmează vremuri înnegurate. Credeam că sunt pregătită.

Aveam să aflu că eram departe de adevăr. Mă lamentam: Cum o să mă descurc? O să fie greu, foarte greu... Privind înapoi, cred că mă alintam. Când “eram pregatita” de marele salt, s-a întamplat ceva. Am primit o veste, care m-a lăsat fără cuvinte. Toată pregătirea mea s-a dovedit un foc de paie.

De unde credeam şi mă plângeam că o să fiu nefericită, pentru că intram într-un joc al privaţiunilor pe toate planurile, am realizat ca eram foarte departe de adevăr.

Nenorocirea care a dat peste noi, pe lânga esenţa ei de a pierde pe cineva din familie într-un mod neaşteptat şi absurd, ne-a afundat şi în datorii, adâncind nivelul de precaritate în care eram “pregătiţi” să intram.  Tot de aici s-au declanşat şi lupte pentru avere, ca-n poveştile medievale. Numai că nu aveam lăncii şi suliţe, ci cuvinte otrăvite. Legăturile de sânge au fost aruncate peste gard şi s-au scurs cu repeziciune către canalizarea fetida a avariţiei.

Realizez acum, că niciodată nu suntem pregătiţi de schimbări drastice. Nu suntem conştienti de o mare nenorocire, decât atunci când ne bate în poartă .Şi nu avem altă alternativă decât să o poftim în casele noastre. O lăsăm să ne distrugă linistea şi fericirea, de care abia apoi devenim conştienţi.Şi oricât ne-am pregăti, nu suntem pregătiţi.

Adevăratele nefericiri şi nelinişti vin după o perioadă de acalmie, de fericire mocnită, pe care în loc să o savuram, o împingem cu picioarele jos din pat, strigând spre ea isterici:”m-am săturat de monotonie, m-am săturat să trăiesc într-o lume în care nu se întamplă nimic.”

Pentru această neobrăzare, ni se ia liniştea şi ni se dă tragismul vieţii. Şi atunci, ce n-ai da pentru a avea înapoi tot ce ai pierdut.

Poate, aceste palme pe obraz sunt tot spre binele nostru. Fară nefericire, nu putem gusta fericirea, fara ura, nu putem simti iubirea, fara pierdere nu puteam aprecia ceea ce avem.

Toate aceste fac parte din viaţă şi numai aşa o putem înţelege.

 Astăzi a început un alt an pentru mine. Sunt pregătită să fiu fericită. O să-mi las neliniştile pe marginea drumului şi o să păşesc veselă înainte.

Dragostea în vremea holerei

Gabriel Garcia Marques…Până acum nu l-am citit şi am simţit acesta, ca pe o mare pierdere. Dar am început să recuperez...

Cu ce puteam deschide, dacă nu cu “Dragostea în vremea holerei”. Văzusem filmul, care mi-a plăcut foarte mult, şi încă de atunci mi-am propus să citesc şi cartea. Dar iată că până acum, nu i-a venit rândul.

Mi-a placut în primul rând stilul uşor în care scrie. Este o scriitură pe sufletul meu. Povestea de dragoste debutează, ca orice poveste de dragoste, cu emoţia începutului, cu fluturii in stomac, pe care am da salariul pe o lună să-i mai simţim măcar o data. Fie vorba între noi, nu-i timpul trecut. Eu am o reţetă care nu dă greş. O să vă povestesc şi de asta...

Numai ca povestea se opreşte brusc, după ce eroina realizează că dragostea pentru care s-a sacrificat şi a suferit atât, nici măcar nu există, ca ea era îndragostită de ideea de dragoste, şi nu de omul care o inspirase.

Se poate întampla una ca aceasta? Să te trezeşti brusc, dintr-un vis, un vis de dragoste şi să te întrebi ce cauţi tu în viaţa ta?

Cred, ca mulţi dintre noi au simţit la un moment dat, ca persoana pentru care nutreau cele mai aprinse sentimente, de fapt este doar rodul imaginaţiei lor. Nu prea avea multe în comun, dragostea cu obiectul dragostei. Dacă te-ai dezmeticit şi ai înţeles, şi mai ales mai poţi face ceva să schimbi situaţia, ferice de tine... Dar daca descoperi asta într-un moment când este prea târziu?

Şi revenind la carte, tocmai despre asta e vorba: există prea tarziu pentru dragoste, ca pentru altele ne-am lămurit, nu există.

Povestea de dragoste se rupe, sau de deşira timp de”cinzeci si trei de ani, şapte luni şi unsprezece zile cu nopţile lor”, pentru a înflori cu toata forţa realitaţii pentru toata viaţa, indiferent cât va însemna asta.

Ma întreb, oare anii aceştia scurşi nu înseamnă risipire? Ideal ar fi să-ţi dai seama de realitate, şi să-ţi urmezi dragostea. Dar daca nu se poate? Daca drumurile sunt desparţite, prea desparţite...

„Iubito, câtă lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin şi prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.” (George Tarnea, Scrisoare de bun ramas)

Şi dacă, totuşi, te regăseşti cu sufletul tau pereche, după o viaţa irosită,cum e mai bine? Să stai şi să depeni amintiri sau să te arunci in vârtejul dragostei adulte, sau de ce sa nu spunem bătrâne?

Eu mi-aş dori, o noua existenţă, o noua reîncarnare, o noua şansă cu mireasma şi nebunia tinereţii, decât o regăsire tardivă cu miros sălciu.

Nu pot să cred că:” dragostea e dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropie de moarte”...

Cu siguranţă “Traviata”

Chiar dacă nu o meritam pe deplin, săptămâna asta mi-am luat vacanţă. Nu că am stat degeaba, am încercat să mă ocup de partea tehnică  a blogului, şi recunosc că mi-am cam prins urechile. Şi uite aşa am pierdut două zile şi mare lucru nu am schimbat.

Am terminat de citit ‘”Dama cu camelii” de Alexandre Dumas fiul. Nu credeam să mi se întâmple, dar iată: prefer ”Traviata”. Imi aduceam aminte de această carte, i-am udat paginile cu lacrimile mele, îmi notasem o grămadă de citate. Iar la sfârşit, am decretat, cu inocenţă de liceeancă: vreau să mor de ftizie. Vreau să mor de boala asta cruntă, cu toate că orice moarte era la fel de convenabilă, şi să existe cineva care să mă iubească într-atât, încât să mă caute şi în cimitir, sub florile albe de camelie să-mi vadă chipul desfigurat pentru ultima oară. Crunt, nu-i aşa? Oare ce-o fi fost în capul meu?

Cine mai ştie ce criză existenţială sufeream eu pe atunci, pe vremuri contemporane cu lectura acestei carţi frumoase, dar doar atât.

Acum, am regăsit o poveste de dragoste profundă, nepotrivită cu vremurile noastre, când nu mai avem nici onoare de familie, nici întreţinute care toacă averi. Totul acum este redus la scară mica. Ca parinţi avem vederi destul de largi, în ceea ce priveşte aleasa sau alesul progeniturii. Dacă îi ofera ceva confort, pe noi ne interesează material, ceva iubire şi ceva respect, atunci consimţământu-i gata. Fete întreţinute avem şi azi , dar întreţinerea costa mult mai puţin, în nici un caz, nu duce la ruinare.

Iubiri mari, care nu ţin cont de convenienţe, se mai întampla, dar nimic nu mai aminteşte de tragismul anilor 1850. (Romanul a fost publicat în anul 1848.)

Aşa ca iată-mă, terminând cartea, am citit-o nu fără plăcere, recunosc, dar fără implicarea de care îmi aminteam.

“Traviata”, opera compusă de Verdi, dupa romanul “Dama cu camelii”, surprinde în cele 3 acte ale sale, mult mai multă încărcătură emoţională decât romanul însuşi.

“Traviata” m-a încantat, mi-a smuls lacrimi, m-a făcut să iau romanul în mâna. “Traviata” este o opera pe care dacă o vezi, vei rămâne un împătimit al operei. Cu “Traviata” începe şi se termină opera lui Verdi. Mergeţi şi vedeţi, nu o să vă pară rău...

Traviata sau Dama cu camelii?

Aseară, împreună cu prietene dragi, am văzut şi am ascultat “Traviata”. Chiar dacă ne vedem destul de rar, momentul revederii a fost unul frumos, parcă timpul nu ar fi trecut peste noi. Noroc cu virtualul ăsta, că suntem în legatură unele cu altele. Probabil că asta înseamnă prietenia din adolescenţă, după ce se leagă, nici depărtarea, nici absenţa nu o pot deteriora.

Pe Flory, nu am mai văzut-o încă de la terminarea liceului. Am avut plăcerea să o regasesc frumoasă, realizată, liniştită, cu liniştea aceea în priviri, pe care o remarc la toţi cei care locuiesc în vestul ţării. După această linişte tânjesc şi eu, dar ştiu că oricât m-aş strădui, nu o voi putea avea. Când mă gândesc la ea, mici secvenţe mi se derulează prin faţa ochilor. La ea am văzut prima oara Dirty Dancing. Aşa de entuziaste am fost atunci, şi de ce să nu recunosc, şi acum mă emoţinează acest film. Apoi întalnirile noastre ca între fete, cu ţigări şi cu cafea şi cu mărturisiri, lacrimi şi râsete.

Cu Cătă m-am întalnit mai des, mai des decat cu Flory. Ele doua au rămas prietene mai apropiate. Am fost colege în şcoala generala, apoi şi în liceu. Ne-am întalnit şi în Bucureşti, unde am fost studente în aceeaşi perioadă. Ne leagă multe, multe amintiri. Este o femeie plăcută, deschisă, o mamă cum rar îţi este dat să întalneşti. Mă emoţioneaza de fiecare dată. Printr-o întorsatură a sorţii acum, copiii nostri, sunt colegi.

Pe Oana, prietena mea dragă, autoarea morală a poveştilor mele scrise, am vazut-o cel mai des, în ultimul timp. Ne-am regăsit absolut întâmplător acum 3 ani. Fusesem colege atâţia ani, prietene, mai mulţi ani, decât colege. Intâlnirea cu ea, de fiecare data îmi dă entuziasm, îmi aminteşte că pot şi trebuie să-mi urmez visele. Când mă uit la ea, ştiu că se poate să întalneşti şi Marea Dragoste, pe care ea o trăieşte de 20 de ani. Şi mai stiu că poţi să fii fericit. Am învaţat de la ea atât de multe ...

Iar pe iubitul ei, l-am întalnit dupa mulţi, mulţi ani, neschimbat, la fel de jovial, de deschis, şi la fel de îndrăgostit, ca atunci când mergeam la bairamuri cu toţii.

In acest cerc al prieteniei am inclus-o şi pe sora mea, pe care eu tot mica o văd, chiar dacă are şi ea ceva anişori de acuma. A crescut atât de frumoasă şi mi-e drag să fiu cu ea...

Şi iată-ne, ieşind, nu la o cafea, ci la un spectacol de operă. Ideea mi s-a parut minunată, având în vedere şi timpul destul de scurt pe care îl aveam la dispoziţie. Am fost împreuna pe ritmuri vrăjite de Verdi, şi nu am depănat amintiri, aşa cum fac eu acum, am vorbit numai de prezent.

Eu nu-mi aminteam să fi văzut “Traviata”, cu toate că arii întregi mi-erau cunoscute, povestea o ştiam. A fost o seară de o frumuseţe rară. Am fost emoţionată până la lacrimi. Solista, interpreta Violetei, a fost la debut. Nu pot să-mi imaginez câte emoţii au străbătut-o  pe întreg parcursul spectacolului. Dacă spun că a cântat ca o privighetoare, nu exagerez cu nimic.

A fost o seara încântătoare, o seară a prieteniei, a muzicii şi a încântării.

Ştiti ce am făcut când am ajuns acasă? M-am apucat să recitesc “Dama cu camelii...”

  

Bogat nu, numai ocupat

Citind, mi-a sărit în ochi replica unui personaj:”Bogat nu, sunt sărăntoc cu bani.” Şi nu o sa vorbesc aici despre cei care se priveaza de lucruri prin casă, prin garderobă sau prin meniu. Aceasta este o altă discuţie. Ţine de patologic.

Pentru ca aceia la care mă gândesc eu, nu se opresc din a poseda bunuri, de orice fel. Ei se abţin de la cultură. Pentru ca iar, nu mă gândesc la aceia cu puţină carte, ci la cei absolvenţi, licenţiaţi, masteranzi, pentru care odata încheiata şcoala, indiferent de ce grad vorbim aici, se simt datori să ocolească orice are legatura cu a învata, cu a culege roadele şcolilor înalte urmate.

Şi nu ridic eu piatra, pentru că şi eu la rândul meu, dupa oboseala unei zile de muncă, preferam să deschid televizorul şi să urmăresc ori mondenitaţi stupide, ori emisiuni care mai de care mai tânte.

Eram în concediu de maternitate, în ultimul, şi m-am reîntalnit cu un vechi prieten. Bucuria de a regasi pe cineva drag, ne-a cuprins şi am început să vorbim despre ce a făcut fiecare, în acest răstimp. Cam mare, de vreo 12 ani. Şi cum fiecare are tendinţa de a se lăuda, lucru cunoscut şi mie, dealtfel, îi povesteam eu, mamă, lui, care nu era înca tată, ce mari bucurii sunt aceste fiinţe, cu care suntem binecuvântaţi pe lume. Am ramas la aceeasi părere. A nu se întelege altceva.

Normal, el mi-a povestit despre cariera lui de avocat de care şi eu, care l-am pierdut demult, prin file de amintire, sunt mândră.

Am povestit despre familiile noastre, despre prietenii noştri, despre multe şi frumoase. Dar la un moment dat m-a pălit cu o întrebare:

Ce carte ai mai citit?

....

Ce film ai mai văzut?

....Ştii, eu nu am timp!

Cum nu ai timp? Un film ţine două ore. Il poţi vedea în două zile, eventual. Nu-ţi găsesti nici macar o ora pentru tine?

Mi-a recomandat câteva filme, şi m-a lăsat cu o sabie atârnând asupra capului.

Si atunci mi-am zis: de acum încolo voi avea cel puţin o ora pe zi pentru mine, pentru a putea afla ceva nou, pentru a vedea un film, pentru a citi o carte. Şi aşa am şi făcut, poate nu în fiecare zi, dar recuperez ziua următoare.

Insa în jurul meu, sunt oameni care nu au avut şansa de a avea un prieten ca al meu, redescoperit după atâta amar de ani. Numai un prieten bun iţi poate aminti de tine.

Care a fost ultimul film pe care l-ai văzut?

E mult o ora pe zi pentru tine? Uneori e mult, dar suficient.

Saptamâna asta vedem un film! Promiţi?

Creanţe şi datorii

Lumea în care trăim are obligaţii. Trebuie să facem aceasta sau cealaltă. Trebuie să muncim şi de multe ori, ceea ce facem nu corespunde cu dorinţa noastră, cu ideea noastră de profesie, daca nu ideală, măcar convenabilă. Dar trebuie, pentru că aşa sunt rânduite toate în viaţa noastră.

Mergem în fiecare zi la munca noastră şi blazarea îşi face loc în vieţile noastre. Nemulţumirile sunt nenumărate şi diferite. De câte ori nu ne-am plâns că jobul nu ne împlineşte, că nu suntem apreciaţi.

Aceasta vine din faptul că noi uitam şi reversul medaliei. In dreptul contractual aveam invariabil drepturi şi obligaţii, în contabilitate avem creanţe şi datorii, numai în viaţă uitam de dreptul nostru la fericire.

Uneori ne trebuie atât de puţin, încât momentul în care atingi fericirea, e considerat o stare de graţie.

Dacă pe lângă muncă, ne-am aminti să ne facem şi mici plăceri, atunci echilibrul s-ar instala confortabil în vieţile noastre.

Ce vă face placere cu adevarat? V-aţi gândit în ultimul timp?

Puteţi încerca una din micile mele bucurii: citesc şi atunci mă rup de tot şi de toate, evadez, plec departe sau am descoperit că-mi plac spectacolele de balet, atâta armonie în mişcări, atâta frumuseţe în dans, atâta eleganţă cred că numai baletul are. Şi când mă gândesc că aceşti artisti minunaţi au muncit atăt, pentru ca eu şi altii ca mine să se bucure de spectacol, chiar mă simt importantă. Acesta este sentimentul: sunt cineva.

Acum, cum pot eu să mai fiu tristă sau nefericită, când ştiu că seara mă aşteaptă o carte buna pe noptieră sau la sfarşit de săptămână un spectacol. Săptămâna asta mă aşteaptă “Traviata”. O dăm pe operă.

Siceritatea, risc sau îndrazneală

De ce ne este teamă să fim sinceri? Incercăm să ne ascundem dupa deget şi atunci când cunoastem un om cu adevarat sincer ne apucăm să-l criticam.

Eu una, am o mare admiraţie faţă de o femeie, o adevarată profesionistă în ale scrisului şi pe bloguri, şi în reviste şi în ziare şi chiar în cărţi. Sau mai ales în cărţi. Această mare doamnă a jurnalismului este de o sinceritate, care m-a şocat la prima carte pe care am citit-o.

Am continuat să o citesc şi sinceritatea a atins cote nebănuite.

Apoi, am gasit tot felul de cronici răutacioase la adresa ei şi a vieţii ei, pe care si-a expus-o fără perdea, dar atât de frumos. De ce să criticăm oamenii care au tăria să se confeseze? Doar pentru că noi suntem fără cusur? Sau pentru ca noi nu ne-am regăsit încă curajul de a recunoaşte? Vazând cum este ea criticată, eu am tăcut, chiar daca încercam să leg câteva vorbe.

La un moment dat, i-am transmis un mesaj prin care îi spuneam că mi-aş dori să pot să fiu şi eu sinceră aşa ca ea. Raspunsul ei a fost că deja sunt.

Şi de la acest răspuns a crescut şi mai mult ideea unui blog al meu. Asta pentru că am mereu impresia că am ceva de spus, dar cu sinceritatea era cel mai greu. M-am gândit: ce o sa spuna cei care mă citesc? Până la urma, sunt în mare parte cunoscuţi, care îmi cunosc viaţa destul de zbuciumata la un moment dat, şi atât de liniştită acum. Nu pot fi o surpriză pentru ei. Iar pentru cei care nu mă cunosc, sper sa fiu o surpriză plăcută.

Liniaritatea vieţii mele, zbuciumul interior m-au facut să scriu. Chiar dacă viaţa mea este calmă acum, întamplările prin care am trecut, trecutul merită să fie rememorat.

Incerc să scriu file de jurnal. Am avut cândva, demult, un jurnal pe care l-am rupt. Nu pot să spun cât de rău îmi pare. L-am rupt din acelaşi motiv: să nu fie văzut. Realizez că mi-ar fi fost de mare ajutor.

Citeam într-o altă carte frumoasă, cum tatăl i-a dat copilei lui, care abia începuse să scrie, un caiet cu coperţi groase în care ea să-şi aştearnă amintirile, întamplările şi trăirile. Mi s-a părut o idee minunată. O să o încerc şi eu cu copiii mei. Se spune că tot ce laşi în urma ta este amintirea trecerii tale prin viaţa. Da, o astfel de amintire vreau eu să las în aceste pagini.