duminică, 26 mai 2013

O zi



Este duminică. Este o duminică dintre acelea, în care eu nu prea am chef de nimic. Nimic, la mine, înseamnă că nu am dispoziţia necesară nici de a pleca de acasă, nici de a primi pe nimeni. După câte negaţii am folosit, este clar, am o dispoziţie negativistă. Nu mă suport decât pe mine, pesemne…Şi pe mine, cu greu.
Şi atunci ce fac? Incerc să citesc o carte, “Toamna patriarhului”, o las din mână, nu îmi place, sau poate doar nu am dispoziţia necesară. O mai începusem o data, poate chiar nu îmi place... Iau alta... “In căutarea timpului pierdut” Probabil şi eu sunt în căutări. Dar ştiu că, singur, timpul nu poate fi dat înapoi.
Mai fac o pauză. Mă uit la un film. “Modigliani” Frumos film, dar cine l-a văzut ştie că te afundă şi mai tare. Intrebări îţi dau târcoale, pentru că tu, om obişnuit, nu poţi înţelege geniul artistic. Il poţi admira, poţi intui într-o oarecare măsură, cam cum funcţionează, dar nu îl poţi înţelege.
Mai văd un film siropos. Nici acesta nu mă ajută prea tare. Remarc o replică destul de cunoscută: “Nu îmi pare rău că am iubit, mi-ar fi părut rău dacă nu aş fi iubit.”Şi încă una care mă face să zîmbesc: “ Ii poate plăcea cuiva contabilitatea?”
S-a făcut seară şi ziua mea de lâncezeală şi de dispoziţie proastă se sfârşeşte aici. De acum, încep pregătirile pentru săptămâna care va urma.
Să aveţi o săptămână plină de iubire!

duminică, 19 mai 2013

Fericirea copiilor




Ce facem când realizăm că propriul nostru copil este nefericit?
Dacă este la o vârstă când ne stă în putere, atunci îl ajutăm...
Eu mă aflu în situaţia de a-l ajuta.
Am sesizat că băiatul meu s-a schimbat. O puneam pe seama pubertăţii, care deşi era precoce, mie îmi explica ciufuţenia lui. Incercam să-i asigur o alimentaţie cât mai sănătoasă, că doar hormonii aştia din carne sunt responsabili cu transformări endocrine de tot felul.
Dar am pierdut din vedere esenţialul... Copilul meu era nefericit... Am realizat asta la o întrevedere cu învăţătoarea lui cea nouă. Ea a sesizat seriozitatea lui, neobişnuită la un copil de numai 10 ani. Eu cu ritmul meu de titirez, nu am avut timp să realizez.
Peste familia noastră au venit multe schimbări. Şi toate ne-au luat ca un tăvălug, ne-au ameţit, că nici nu mai ştiam ce se întâmplă cu noi. Mergeam în virtutea inerţiei, nesupunându-ne la riscuri de nici un fel. Ne-am învăluit într-un cocon ţesut la repezeală, să nu lăsăm, noi adulţii, nimic să ne mai tulbure. Dar nu am înţeles că acest cocon era individual, şi copiii noştri erau excluşi, erau lăsaţi în bătaia vântului.
Am schimbat casa, am schimbat şcoala, am schimbat ritmul de viaţă, am schimbat bugete, am schimbat modul în care ne ocupam de copii. “La anul vom merge şi în vacanţă, la anul vom merge şi la sport, totul la anul”...Şi uite că aproape s-a facut un an, de când a venit schimbarea pe capetele noastre. Şi am demarat o altă schimbare. Trezirea la viaţă...   
El suferea. Ii lipsea camera lui înghesuită, pe care o împărţea cu soră-sa.Ii lipsea canapeaua lui portocalie, care era a lui de când s-a născut. Ii lipsea drumul spre şcoală.Ii lipsea parcul după-amiezelor noastre. Ii lipseau colegii. Ii lipseau părinţii. Era un copil singur... De fapt, sigurătatea pusese stăpanire peste sufletul lui micuţ. Şi eu eram preocupată de bugete, de supravieţuire. Dar ce este mai important să supravieţuieşti sau să trăieşti?
Acum îmi este clar ce am de făcut.   
Am ales o canapea pe gustul lui. Vom cauta şi o perdea care să-i placă. I-am luat rolele pe care şi le dorea de mult. Va merge în tabără cu noii lui colegi, şi aşa poate se va apropia mai mult de ei. I-am găsit prieteni printre vecini. Şi ieri a căzut lat de oboseală de cât
s-a jucat cu mingea pe stradă. I-am limitat accesul la calculator. Lumea lui virtuală face loc lumii reale. Mai am multe de făcut, dar le voi face pe toate. Fericirea celor din jur e importantă, şi întotdeauna te face şi pe tine fericit.
              Nu trebuie să trecem prin viaţă urmând ţeluri şi bugete. Mai trebuie să fim atenţi şi la ce impact are trecerea asta hotărâtă. Să ne uităm şi la feţele celor mici. Ei au măsura fericirii. Să privim ochii copiilor nostri! Oare ei sunt fericiţi?

luni, 6 mai 2013

La bine şi la greu...



Azi am întâlnit un om, pe care nu l-am mai văzut demult. La un moment dat a făcut parte din viaţa mea, fără ca eu să mi-o amintesc foarte bine. Este naşa mea de botez. Ii port numele, pe al ei şi pe al fiului ei.
            Privesc o fotografie de la nunta părinţilor mei. Ea, o frumuseţe olimpiană, un zâmbet de regină. O regină mulţumită de ea şi de existenţa ei. Cum soţul ei era cadru de partid, nu putea intra în biserica, aşa că, naş a fost fiul ei. El, tânar, jenant de tânar, cu un aer copilăros şi încurcat. De ai mei, ce să mai zic? Atât de mult timp a trecut...  Nici măcar nu pot suspina după acele vremi. Nu erau ale mele.
            Nu vreau să vă întorc în timp, au trecut totuşi 38 de ani de atunci.Şi tânărul, atât de tânar naş, acum este în pragul pensionării.
            Naşa mea, octagenară, m-a uimit cu o agerime a minţii şi cu o teorie de viaţă, pe care aş vrea să v-o împartaşesc.
            La puţin timp dupa naşterea mea, era trecută de 40 de ani, o nenorocire medicală i-a lovit familia armonioasă. Soţul ei, de 45 ani, a făcut un prim episod de moarte clinică, dacă se poate spune aşa. Suferea de o boală cumplită, care l-a ţinut in mrejele ei, vreme de 29 de ani.
            In tot acest timp, iubita lui soţie s-a luptat cu toate resursele sa-i ofere o viaţă, care să poată fi numită viaţă. El a trăit în tot acest timp dependent de ea. Viaţa lor s-a scurs între spitale bucureştene, doctori, care au devenit prieteni, intervenţii chirurgicale şi speranţe, care nu au fost chiar deşarte dacă viaţa lui s-a prelungit cu 29 de ani.
            Pe langă drama lui, acută mi se pare drama ei. A femeii care sacrifică tot. Carieră, prieteni, concedii, plăceri mărunte atât de necesare, nouă, femeilor. Sacrifică tot, omului iubit. (“Ştii cât ne-am iubit! îi spunea maică-mi“)
            Povestindu-mi câte probleme a depăşit, îmi spunea că nu regretă nimic. Se jertfise pe altarul iubirii. Pe de altă parte, când soţul ei a pierdut bătălia cu boala, care îşi schimbase faţa de multe ori, s-a trezit într-o lume pe care nu o mai recunoştea. 30 de ani se evaporaseră pentru ea. Prinsă în chingile datoriei şi iubirii, nici nu a realizat că vremea curge învolburat pe lângă trupul şi sufletul ei.
            Deşteptată din tot acest marasm al sacrificiului, conştientizarea irosirii a dus-o pe tărâmul depresiei şi al bolii, de data aceasta, personală.
            Am ascultat-o şi am încercat să pătrund empatic în acest tărâm al vieţii trăite pentru celălalt.Şi mă întreb: Oare nu toţi ne sacrificăm pentru mereu altceva în viaţă? Oare cât din viaţa noastră  este viaţa noastră? Sigur vom ajunge să regretăm, macar subconştient, mai târziu, când va fi prea târziu... Dar putem face altfel?
            Iubirea vine la pachet cu bune şi cu rele, cu sacrificii şi cu realizări. Dar unde este echilibrul în astfel de cazuri? Ce mai poti lua de la început la aşa o vârstă? Te consolează atât de zadarnicul “Aşa a fost să fie!”?
            De obicei, am răspunsuri sau măcar păreri personale privitoare la orice. Dar acum, această dilemă rămâne totuşi o dilemă pentru mine. Poate mă ajutaţi voi să înţeleg acest mecanism al vieţii, al iubirii, al familiei sau al omului sacrificat!
            La bine şi la greu, până când moartea ne va despărţi... Dar ce se întâmplă cu noi când atingem acest punct terminus?

vineri, 3 mai 2013

“Un veac de singurătate”



“Un veac de singurătate” este o carte pe care eu am descoperit-o foarte târziu.Unde am fost până acum? Sunt atâtea carţi minunate pe lumea aceasta, pe care nu le-am citit încă! Chiar dacă îmi pare rău, mă consolez că nu le voi putea citi pe toate...
            Pentru mine, acestă carte a fost revelaţia genezei. Naşterea unei familii, a unei comunităţi se poate extrapola la naşterea unui popor, a omenirii însăşi. Inceputurile satului Macondo, m-au dus cu gândul la începuturile omenirii. Pacea şi buna înţelegere au domnit atâta vreme cât a rezistat prietenia, egalitatea, iubirea. “Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.”
            Dar orice paradis nu poate fi paradis, decât dacă este pus faţă în faţă cu purgatoriul. Şi aici, începutul sfârşitului vine odata cu un “Coregidor”, trimis al guvernului. Liniştea şi fericirea unor oameni se destramă, iar locul ei este luat de revoluţii, războaie, civilizaţie, într-un cuvânt.
            Familia Buendia, cu cele şapte generaţii ale sale, se roteşte ca într-un etern perpetuum mobile. Barbaţii şi femeile seamănă între ei de-a lungul anilor. Au aceleaşi trăsături şi chiar aceleaşi nume, născând, pentru mine, cel puţin, confuzii.
            Dragostea e prezentă în fiecare dintre ei, pentru unii pură, pentru alţii pasională, iar pentru alţii incestuoasă. Işi trăiesc iubirea aşa cum o înţeleg, neţinând cont de convenienţe sociale sau de cei pe care îi rănesc. De aici iau naştere dramele. Toate poveştile de dragoste sunt, de fapt, drame, luate separat. Dar cascada de relaţii, care izvorăsc unele din altele, nu-ţi lasă timp de a îndrăgi un pesonaj sau altul.
            Evenimentele sunt multe şi felurite, de la a încerca să facă sătucul port, chiar daca marea era la mare depărtare, la a aduce civilizaţia odată cu calea ferată, la marele potop care a durat aproape patru ani, la marea secetă şi în final la marea distrugere.
            Singurătatea este surprinsă ca opusul solidarităţii şi de la acestă idee porneşte începutul sfârşitului. Fie că acest sfârşit vine mai devreme sau mai târziu, el este încriptat în pergamentele lui Melchiade. Generaţii întregi de bărbaţi Buenia încearcă să le descifreze, însa doar când profeţia ajunge la final, abia atunci ea devine inteligibilă si se revelează dureros.
            La final Totul se năruie, ultimul supravieţuitor al familiei înţelege că nu va ieşi niciodată din odaia în care a descifrat ultima pagină a profeţiilor. “... tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”
            Trebuie să citiţi acestă carte! Merită fiecare secundă din timpul vostru!