vineri, 28 iulie 2017

Dragostea eterna

           Sunt deschisă oricăror recomandări de cărți. Îmi comand cu repeziciune volume întregi, după ce am citit că ele au făcut bucuria cuiva. Notez, de fiecare dată un titlu interesant. Tot ce mi-aș dori ar fi un pic mai mult timp și pentru mine, pentru plăcerea mea egoistă. Viața mi-a dat orice, eu nu știu să iau de la ea mai mult timp și pentru mine. Dar există momentul acela de revoltă, când luând o carte în mână, nu o mai las, uitând de alții, uitând de timp și întotdeauna de somn. Citesc orice, dar iubesc cărțile de dragoste. Și aș vrea să vă recomand, acum, o carte de dragoste. Inutil, cred să va povestesc câte cărți de dragoste am citit până la această „înaintată” vârstă. Dacă m-ați fi întrebat ieri, v-as fi spus că am citit toate genurile de cărți de dragoste. Dar astăzi, vă spun că uitasem să mai caut astfel de cărți de dragoste.
                              
„Dragoste eternă” scrisă de frumoasa Mirela Oprea, este o poveste de citit cu sufletul la gură. Este o poveste care te întoarce în lumea adolescenței. Doar atunci, sufletul meu a fost atât de pur și s-a putut bucura de fiecare pagina, scrisă cu atâta dragoste.
                               O poveste de dragoste perfectă nu poate fi decât între un duce, gentilom englez și o tânără franțuzoaică modestă și bună. Cu ce poate și compensată sărăcia decât cu bogăția spiritului?! Autoarea ne duce într-o lume demult apusă unde cavalerismul se întâlnește cu complotul perfid. Te lași purtat de acțiune prin codrii seculari, prin grădini părăsite care își caută stăpân și inspirație, prin castele care adăpostesc colecții de artă. Dar pe lângă cadrul creionat măiestru, personajele sunt puse în scenă și scena prinde viață. Nu voi a vă dezvălui nici acțiunea și nici mai multe despre aceste pagini pe care eu le-am citit cu mare drag și emoție, ci doar vă invit să vă faceți curaj să pășiți  într-o lume demult apusă și să vă visați alături de personaje în așteptarea prințului sau ducelui sau a bunătății omenești. Că ne dorim mereu, chiar dacă uităm uneori, să fim înconjurați de iubire, de bunătate și de sfârșituri fericite.
                               Mulțumesc autoarei și bunei mele prietene care mi-a recomandat cartea „Dragoste eternă”. Mi-au umplut sufletul de inocență și de visare.

duminică, 9 iulie 2017

Eu și Marea

                       Uneori uităm cât suntem de norocoși. Mă uit acum la mine... Mă uit la mare, din stânga se aud ritmuri neînțelese dar iubite de unii (da, de la Neversea), din dreapta puzderie de oameni care se bucură de căldură și de mare, și unii de alții. Spectacolul naturii care primește atât de generos cetele de gălăgioși, mă deconectează și mă face să mă simt bine, chiar dacă sunt o ciudată cu laptop la mal de mare.
                       Îmi place marea mai ales iarna, învolburată și neagră, așa cum numai marea mea poate fi. Este privilegiul ei, să fie iubită atunci, când alții fug de ea spre alte zări mai calde și mai prietenoase. Vara vin la ea, atunci când alții pleacă prăjiți și obosiți de valurile ei schimbătoare. Îmi place liniștea ei și tăcerea celorlalți. Și da, normal, o iubesc noaptea, singuratică, caldă. Toată viața mea a fost aproape de ea. Îmi amintesc de vremurile demult trecute, când adolescentă fiind, în vacanța mare, mă trezeam și plecam cu gașca pe plajă. Ajungeam pe la 11 și mă prăjeam pe nisip până după ora 3. Acum, asta ar fi o crimă dermatologică. Mă înroșeam un pic, un pic mai mult, poate și a doua zi eram gata de o noua rundă. Ne zvârcoleam pe cearceaf, prosoapele de plajă erau mai rare, ne aruncam în valuri la fiecare sfert de oră de prăjeală. Treceam „groapa” înot. Si asta de câteva ori. Nu, nu eram vreo sirenă, dar mai toți știam să înotăm atât cât să ne distrăm. Îmi amintesc o data, ne-am avântat iar să cucerim „groapa” de la Savoy. Cum prietena mea nu știa să înoate, dar nici nu se putea ține deoparte, a înșfăcat o perna gonflabila și a luat-o vitejește după noi. Văzând ca avântul dat de picioare exclusiv, o ține în urmă, a pus perna sub burtă să poată folosi și brațele. După groapă am realizat că sunt singură. Am luat-o înapoi și am descoperit-o pe I. salvată de un italian tânăr și bronzat, care îi explica într-o italienească inteligibilă la ce pericol s-a expus. Normal că I. nu a mai traversat niciodată Oltu-not, dar nici nu am uitat să ne amuzăm de fiecare dată de întâmplare.

Marea nu ne obosea niciodată, iar gălăgia, nici atât. Vacanța pentru mine era tot una cu
marea, cu plaja. Poate că am epuizat marea sub toate formele ei de acum, gălăgia ei sau a lor nu mă mai relaxează. Poate că-mi place mai mult liniștea și singurătatea ei. În acest moment o boxă bubuie în dreapta mea. Poate doar să mă facă atentă sau să mă îndemne să închid laptopul și să plec. Poate nu a fost o idee prea bună sau relaxarea mea este doar o pojghiță subțire care poate fi ușor pătrunsă. S-a oprit. Mai e până la apusul soarelui. E frumos aici la mare! Miroase a alge și a carne de scoici, valurile se sparg ușor la mal și unii mixează niște muzică. E frumos... și nu prea😀. Zgomotele se intensifică. Oare se mixează în același timp? Sunt prea bătrână pentru astfel de muzică. Cred că întrerup legătura și mă tot duc. Vă mai povestesc și altă dată cum iubesc eu marea. Acum e prea mult pentru mine.