sâmbătă, 30 martie 2013

Dimineţile mele



Dimineţile de week-end sunt ale mele. Toată casa ştie că îmi fac cafeaua dis-de-dimineaţă şi mă aşez în faţa calculatorului. Este doar momentul meu. Atunci nu sunt nici mamă, nici soţie şi nici stăpână de căţel. Atunci sunt eu. Citesc postările prietenilor mei, le arăt că am fost pe acolo şi mai nou, scriu pe blog.
Aceasta este o îndeletnicire mai noua, care îmi place mult. Mă simt în elementul meu, şi mi-am propus să fiu pe acolo în fiecare zi. Este extraordinar să poţi răspunde şi altceva decât “mai nimic” la întrebarea “Ce faci?” Chiar dacă noi facem tot timpul câte ceva, rutina ne îndeamna să nu ne mai bucurăm de fiecare zi din viaţa noastră. Şi atunci devenim trişti, frustraţi şi fără chef de viaţa.
            Viaţa este atât de frumoasă, numai că noi uitam să ne oprim în loc şi să ne bucurăm de ea. Căutăm atat de multe lucruri, încât uităm să ne regăsim pe noi însine. Fiecare dintre noi trebuie să aiba momentul său de introspecţie, momentul sau de singurătate.
            Nu mai mi-e frică să fiu singură. Pentru că ştiu că niciodată nu sunt singură. De cele mai multe ori, eu îmi ajung mie insămi.
            Când eram la începutul vieţii mele de femeie, detestam singurătatea. Şi atât îmi era teamă de ea, că nu eram nicicând singură. Este destinul meu să fiu înconjurată de oameni.
Toţi suntem înconjuraţi de oameni. Oamenii din jurul nostru pot fi transformaţi din cunoştinţe în oameni dragi. Fiecare om are calitaţile lui şi trebuie iubit şi descoperit. Dispreţul nu este o opţiune. Dispreţuind pe cel de lângă noi, ne dispreţuim pe noi. Poţi să nu fii de acord cu cel de lângă tine. Dar gândeşte-te că are şi el motivele lui să fie aşa. Cea mai buna atitudine, pe care eu o aplic de ceva vreme, chiar (sau mai ales) şi cu copii mei este: “Nu sunt de acord cu ceea ce faci, dar asta nu mă împiedică să te iubesc!” 
            Terapia iubirii ne poate scăpa de frica de singurătate. Ne naştem din iubire şi iubirea este bagajul cu care venim pe acestă lume. Dar uneori îl uităm prin câte o gara. Ne putem întoarce la iubire, începând cu noi. Să ne amintim cât de mult ne iubim pe noi şi atunci vom avea resurse infinite de a-i iubi şi pe cei din jur.

joi, 28 martie 2013

Seara ratata



Imi plac surprizele. Si tocmai de aceea, m-am gandit sa le fac copiilor mei o surpriza.
            -Mergem la film!
            - Daaaa!
            Asa ca, fara prea multe pregatiri, am imbarcat copiii in masina si am plecat. Spuneam ca fara prea multe pregatiri, normal ca am uitat si ochelarii 3D. Dar nu-i nimic, o dam inainte.
            Am luat bilete la “Jack and the Giants” si cum mai aveam 1 ora pana la inceperea filmului, am fost la Mc. Precizare: nu mergem decat foarte rar la Mc. Copiii au primit si jucarii, dupa cum bine stiti. Pana au dovedit meniul, s-au jucat si cu jucariile. S-a facut si vremea sa intram la film. Am curatat masa, cum ne sade bine, am pus jucariile intr-o cutie si am plecat spre sala. Ne-am instalat, ne-am holbat la film, ca deh, cu doua perechi de ochelari una peste alta numai holbat se poate numi. Filmul frumos pentru copilul cel mare, dar plicticos si infricosator pentru mezina. Cum eu sunt doar insotitor de bord, nu e cazul sa am vreo parere.
            Toata lumea fericita si multumita. Eu, ca le facusem un hatar neasteptat, ei ca beneficiasera cu drepturi depline de seara mea. Intram in casa si fiul meu (aproape 10 ani):
            -Mama! Unde sunt jucariile de la Mc?
            -Unde le-ai pus! Nu era treaba mea sa am grija de ele! Am zis eu vizibil iritata, mai ales vazand privirea de o dezamagire si o enervare iesita din comun.
            Si acum vin si zic... Oare unde gresim in educatia copiilor nostri? Era o seara ce se vroia macar placuta, daca nu perfecta. Dar din cauza unui detaliu, pe care nu l-am luat in calcul, seara minunata pe care o doream, s-a transformat intr-o frustranta trimitere la facut de ghiozadan.
            Ar fi trebuit sa fi carat pe langa paltoane, caciuli si fulare si jucariile? Ar fi trebuit sa fiu mai vigilenta? Sau copiii nostri primesc prea mult si prea degeaba unele lucruri? Cum ar trebui sa procedam in astfel de cazuri?
            Eu i-am reprosat ca nu apreciaza efortul meu pentru el si l-am trimis la culcare. Sunt sigura ca nu am procedat bine. Cu toate astea asa am facut...

marți, 26 martie 2013

Am ales



Cât poate fi de neaşteptat să iei o carte, care, e drept, are recomandări dintre cele mai călduroase, fără prea mari emoţii, şi să o deschizi? Şi să citeşti, şi să citeşti, să o laşi din mână, să te uiţi în tavan şi să oftezi. De ce?
Nici nu-mi aminteam că am citit “Arta conversaţiei” vreodată. Credeam că am citit-o, dar nimic din firul epic, din personaje nu-mi răsuna în memorie. E drept, că am memorie proastă. Când venea vorba de un Camil Petrescu, George Călinescu, Hortensia Papadat Bengescu si alţi autori dragi mie, îmi aminteam impresia lăsată de carte, personaje şi bineînţeles povestea, acum totul îmi era necunoscut. Şi am început să citesc, nici măcar nerăbdătoare, o carte ca oricare alta. Dar la un moment dat, am avut revelaţia cărţii citite cândva, demult, parcă într-o altă viaţă. Şi atât m-am contopit cu personajul principal, Sînziana Hanganu, că am realizat că ea este cea pe care am admirat-o eu într-atat,  încat am aplicat în viaţa mea, de la 16 ani încoace, sau mai mult, nici nu mai ştiu, teoria ei de viaţa. Citate întregi din aceasta carte, nu numai că-mi sunau atât de cunoscute, dar le-am regasit în vorbele mele de pâna acum.
A fost răvăşitor.
A fost un fel de întoarcere la inocenţa tinereţii mele, la femeia, care tocmai atunci se forma şi a dat peste o carte, pe care a devorat-o, a memorat-o şi mai mult de atât, a aplicat-o în viaţa ei.
Acum am înteles de ce recitesc cu mai mare plăcere, decât citesc lucruri inedite. Nu că noul nu mi-ar încânta ochii şi mintea, eu sunt într-o căutare febrilă a ceea ce am fost.
            Sunt resemnată, nu pot da anii înapoi, dar m-am putut dezbraca de platoşa de uitare, pe care mi-am rotit-o frumos, în jurul trupului meu juvenil. După douazeci de ani.
Sunt fericită. Şi as vrea să împărtăşesc asta lumii întregi, dar ştiu că nu m-ar asculta. De ce ar asculta un om, care se îndepărtează de toată rutina cu care suntem înconjuraţi şi încorsetaţi?
Am ales să fiu fericită şi să fac lucruri care îmi plac.
Faceţi şi voi această alegere împreună cu mine? Hai să fim fericiţi!

luni, 25 martie 2013

Bolero



Cum vă spuneam, mai devreme, aseară am fost la teatru. Am paşit plină de emoţii, pe holurile pe unde nu am mai fost de mulţi ani, spre ruşinea mea. Parca timpul a îngheţat pe loc. Totul îmi părea familiar şi totuşi rolurile erau schimbate.
Nu mai eram eu cea de acum 30 de ani, cu un liliac mov în mana. Mersesem cu mama la operetă, la “Liliacul”. Eram o fană înraita a lui Radu Tofanel. Cuvântul fană nu-şi are rostul aici, o admiratoare ferventa. Eu eram micuţa, dar frumuseţea lui de pe scena mă fascinase, aşa cum sunt fascinate toate fetiţele de diverse modele masculine din preajma lor. Ei bine, eu eram vrajită de Radu.Pot să vă spun ca el era atunci de o varstă cu tatăl meu.Venisem special de la bunica mea, cu acel liliac pentru a i-l oferi artistului. La sfarşitul reprezentaţiei, în care ochii mei l-au urmărit numai pe el, nu trebuie să vă spun că juca numai roluri de june prim, m-am urcat eu pe scenă cu liliacul in mână şi am aşteptat ca actorul meu preferat să apară la rampă. Am aflat mai târziu, că se grăbea şi deja plecase spre cabină. Şi actorii, rând pe rând, în aplauzele publicului, veneau să primească frumoasa floare mov-liliachiu. Dar eu ma întepenisem pe picioare şi nu o dădeam din mână. Nici nu mă gandeam să o dau altcuiva. Deja publicul râdea şi aplauda. Şi adoratul meu actor, amânându-şi plecarea, s-a reîntors pe scenă. Eu, încântată şi în al noualea cer i-am oferit înmiresmata floare spre amuzamentul şi încântarea spectatorilor. Vă daţi seama că m-a şi pupat, onoare pe care o ţin minte şi acum după aproape 3 decenii. Nu trebuie să vă spun că a pastrat floarea pentru el şi nu a oferit-o partenerei de spectacol, cel puţin până la căderea cortinei.
Acum la rândul meu, mamă, însoţită de doi copii, am paşit împreună în sala de spectacol. Ei emoţionaţi, s-au aşezat în primul rând ca să vedem cel mai bine, şi cuminţi au aşteptat începerea spectacolului. Gongul a bătut, şi eu, profesionistă le-am explicat că trebuie să bată de trei ori până la începerea spectacolului.
A fost un spectacol special pe care vi-l recomand cu toata căldura: “L’heure d’or de Paris”, poem vocal-coregrafic. Am avut ceva emoţii neştiind dacă copii vor fi atraşi de acest gen de spectacol, destul de greu pentru vârsta lor (9, respectiv 4 ani), dar au stat până la sfarşit cu mici nelinişti în ultimele 5 minute ale fiecarui act. Şi aici vorbesc de mezină.
Nu sunt critic de artă, pentru a emite judecăţi de valoare privind actul artistic, dar mi-a plăcut foarte mult. Balerinii au fost frumoşi cu toţii, au dansat dumnezeieşte. Talentul şi munca s-au împletit într-o armonie perfectă. Conceptul m-a surprins şi încântat în acelaşi timp. Am aflat apoi, că această “combinaţie de cântec, dans şi artă, într-un decor de lumini si umbre” este regasită în Teatrul Kabuki.
“L’heure d’or de Paris este construit pe simbolistica oglinzii, paravanului şi al apei”.
Muzica a fost o combinaţie fericita dintre chansonete (La vie en rose, Non je ne regrette rien) şi lucrari de geniu ale lui Maurice Ravel, Claude Debussy, iar soliştii vocali au venit pe scenă aducând parfumul Romanticului Paris.
Pentru ca într-adevăr Parisul este Polul romantismului. Cel puţin pentru mine, care abia aştept să ajung acolo. Am asta în plan.
Dupa acest spectacol mă aştept ca aterizând pe aeroportul Charles de Gaulle să-mi răsune în urechi şi-n sânge Bolero-ul lui Ravel. Şi promit să port o rochiţă roşie şi o floare în păr...

Platim parcarea sau nu?



Aseară am fost la teatru. Vă povestesc eu şi de asta. Dar să o luam cu începutul. Ne-am îmbracat noi frumos...inutil să vă spun că rochiţa roz nu era prea roz, că ar fi trebuit să o îmbrac cu o rochiţa de nuntă si pănă la urmă, eu eram mai frumoasă ca ea, bine ca el îmbracă ce-i dă mama şi nu comentează, că ne-am fi întors din drum..., am luat maşina, că era cam frig, şi la drum. Drumul lung..., vreo 5 minute, parcăm în faţa teatrului. Un domn vine spre noi să plătim parcarea. 2 lei, 2 lei. Am rămas surprinsă că la ora aceea, aproape de 19.00, mai era cineva sa încaseze taxe de parcare.Şi l-am întrebat: “La ora asta înca mai lucraţi? Ştiam ca până la ora 17.00!”
“ Este teatru şi am venit special!”
Nu ştiam de vigilenţa celor de la SCIL, dar până la urmă este un lucru bun. Dacă banii ăstia ajung la repararea şi întreţinerea drumurilor, în oraş, este foarte bine. Dar subiectul abia acum începe. O luăm noi agale către intrarea teatrului, când în spatele nostru, dl., angajat la Confort Urban, strigă dupa un cetaţean, onorabil, zic eu, dacă mai mergea şi la teatru: “Domnu’, domnu’, plătiţi parcarea, vă rog!” La care veni, insolent şi răspunsul: “Când mă întorc!” “Păi, intraţi la teatru, eu să stau 3 ore să vă aştept?” “Dacă vrei bani de parcare, aşteaptă-mă!”
Acum, nu că ţin eu cu autoritaţile locale, dar aşa o aroganţă, vorba cuiva, pentru 2 lei, mi s-a părut deplasată. Voi ce credeţi? Trebuie să plătim taxa de parcare sau să ne sustragem cât putem de la taxe şi iar taxe? Sau dacă nu din respect pentru autorităţi, măcar pentru aprecierea muncii unui om care stătea în frig la ora aceea, ar trebui să plătim parcarea? 

duminică, 24 martie 2013

Soartă sau alegere




Nu asa îmi închipuiam viaţa mea, cu 20 de ani in urmă, sau cu 15 sau cu 10. Dar noi, nu ne închipuim nimic din ceea ce va urma, noi alegem, cum ni se pare noua mai bine, cu mintea noastră de atunci.
 Da, da. Alegem. Chestia cu soarta e valabilă pentru ciobanul din Mioriţa, nu pentru nişte oameni cu judecată ca noi. De ce după fiecare întamplare nefericită simţim nevoia să spunem: “Aşa a fost să fie!”? Pentru ca nu vrem să ne asumăm nimic. Niciunul  dintre eşecurile noastre. Să dăm vina pe altcineva. Si ce poate fi mai derizoriu, decât să dăm vina pe soartă?!
            De când am început cu introspecţia o ţin langa cu “Alţii au ales pentru mine”, “Nu era ceea ce îmi doream, dar ca să le fac pe plac...”, “Eu trebuia sa am o altă meserie”, “Nu am întâlnit Marea Dragoste, pentru că ea nu există”, dar de fapt, vreau sa ma sustrag de la asumarea greşelilor mele in viaţă.
            De ce nu putem să recunoaştem că am ales prost? Sau de ce în momente de cădere nu ne aducem aminte decât de eşec? Viaţa este împărţită in suişuri si coborâşuri, nu e ea împărţită egal, suişurile nu sunt egale cu coboraşurile, dar un oarecare echilibru se păstrează. Viaţa însăşi este un episod maniaco-depresiv. Avem manii: mutam munţii din loc, suntem într-un du-te-vino permanent, viaţa noastră socială ne solicită la maxim. Ne trezim dis-de-dimineaţă, pregătim copiii pentru şcoală, pregătim câinele pentru a rămâne singur acasă, in 10 minute ne aranjăm pentru a o porni într-o cursă contra cronometru către grădiniţă si apoi către serviciu. Inutil să mai spun că pregătirea noastră constă într-un îmbrăcat rapid, un puf de parfum şi un pieptăn în părul care necesită vopsea lunar. Muncim ca nebunele timp de 8 ore, asta in cazul fericit, si iar o luăm la picior.Intr-o seară dentist, într-o alta pediatru, în alta cumpărături pentru o săptămână, în altele gătit, menaj şi într-un final cădem în pat epuizate şi extenuate. Urmeaza faza depresivă: nu ne mai ridicăm din pat decât cu macaraua, refuzam să mai gatim seară de seară, merge si un sandwich, refuzăm să amănăm vizitele la coafor, ne încăpăţânăm să ne luam timpul nostru pentru plăcerile noastre. Şi apoi iar manie, şi apoi iar depresie. Nu degeaba se spune ca traim intr-o lume nebuna.
            Şi viaţa voastră este împartită între manii şi depresii?
            Aveţi şi voi momente când recunoşteţi că aţi ales prost?