Sfertul academic

           Intârzii de când mă ştiu. Sau de când îmi aduc aminte.

            Nu îmi plac oamenii care întârzie. Atunci când sunt întârziata, nu mă plac prea tare. Chiar deloc.

In general mă enervez. Bombăn, gonind pe străzi. Imi trag perdaf după perdaf. Ieri, însă, din atâta enervare, am dat în râs...

“M-am născut de ziua mea” cu o întârziere de o săptămâna, după calculele maica-mii, când deja începuse să intre în panică. Dar ăsta nu era decât începutul.

Mamă, punctuală, tată, când nu era absent, venea prea târziu. Mama comenta pe oricine întârzia, pe tata îl toca mărunt. Imi amintesc pregătirile de concediu, bagaje, copii, maşini, toate îl aşteptau pe tata. Nu s-a scris nici o tragedie greacă din asta, dar recunosc, era iritant.

Mă pregăteam de Vacanţa Mare. Mergeam la bunici la ţară. Atât l-am aşteptat pe fratele tatei, atâtea lacrimi de nerăbdare am vărsat, că atunci când a ajuns, am lăsat baltă jocul şi am alergat într-un suflet. Şi uite-aşa am uitat una bucată coardă împletită de dragul meu tată, în paişpe, lucru manual care-i luase toată iarna.

Poate e moştenire pe linie paternă.

La şcoală am întârziat.

La serviciu, mai abitir.

La iubiri am ajuns mai târziu, de obicei. Uneori nu mai găseam pe nimeni la faţa locului. Până-ntr-un timp, când, sătulă să zăbovesc pe drumuri lăturalnice, am găsit. Am găsit o Mare Iubire. Am luat-o de mână, însă, am continuat să întârzii.

Ne-am iubit fără griji şi fără complicaţii vreun an jumate. Şi înainte de a ne hotărî să ne luam, vorba bunică-mii, ne-am hotărât la un lucru mult mai mare şi mai frumos.

Aşa că nunta şi-a luat prinosul ei de zăboveală şi a venit prea târziu pentru buna mea, care nu a mai apucat să mă vadă mireasă.Şi dacă tot nu m-a văzut ea, mi-am zis că rochia de mireasă nu-şi are rostul şi n-am mai luat-o niciodată.  

Şi chiar dacă am luat-o în altă ordine, am organizat şi o mică petrecere, care a ţinut loc de nuntă. Cum în dimineaţa acelei zile, erau atât de multe de făcut, normal că timpul ne-a cam strâns. Şi nu o să ghiciţi...!

Am întârziat! Cand i-am zis şoferului că ne grăbim la Casa Căsătoriilor, ne-a întrebat oarecum relaxat, dacă suntem naşii. Când i-am zic că de fapt, suntem mirii, a făcut cea mai rapidă cursă din viaţa lui.

Copiii mei au ajuns la timp în viaţa lor şi a mea. Dar, de cele mai multe ori au fost victime colaterale. La grădi niciodată 8.30 nu este o ţintă uşor de atins. La şcoală 7.59 era ora noastră de debarcare în parcare.

Incerc să ajung la timp, juuur. Nu reuşesc decât arareori.

Trebuie să o dau în bară cel puţin o dată pe zi. Imi lipsesc, de obicei 5 minute, 10. Nu ating sfertul academic. De câte ori nu m-a salvat acest sfert academic!

Care sunt cele trei momente importante ale vieţii? Naşterea, nunta şi moartea.

Cu siguraţă, zic, dar cu siguranţă, voi întârzia şi la propria mea înmormântare. Şi-mi voi zice: Iar ai întârziat! Dar de data asta îmi voi permite...Va fi ultima oară.

Vis sau dorinţă

          

          Toate lucrurile de neatins au parfumul lucrurilor perfecte. Tânjim după ele ore, zile şi uneori chiar vieţi. Visăm la ele, ne cufundăm în neputinţă. Sperăm şi de cele mai multe ori renunţăm.

            Dacă am ştii că toate sunt la îndemâna noastră, am mai suferi atâta deznădejde? Sau am învăţa să aşteptăm răbdători şi ne-am bucura de viaţă?

            Dacă stau să mă gandesc în urmă, toate marile mele realizări de astăzi îşi au rădăcina în dorinţe şoptite pe pernă sau strigate în miezul zilei. Tot ce trăiesc astăzi, mi-am dorit ieri şi parcă un pic mai mult.

            Aceasta, însă, nu mă poate linişti din înverşunarea cu care încă îmi mai doresc. Nu pot să-mi amintesc în momentele de renunţare la vise, că odată visate, ele se vor îndeplini. Poate din hotărârea dorinţei, poate din predestinare.

            E posibil, oare, să ne dorim ceea ce suntem predestinaţi să trăim?

            Am putea lua în calcul şi destinul. Poate venim pe aici nu numai din curiozitate, ci pentru a lua parte la jocul roţii.

            Oamenii nu se mulţumesc cu puţin. Cu cât au mai mult, cu atât vor mai mult. Când visele devin parte din cotidian, uităm că ele au luat naştere dintr-un ungher de suflet. Uneori uităm că noi înşine le-am visat. Ne minunăm de norocul care a dat peste noi. Dar oare nu tot noi am muncit la realizarea acelui vis?

            Cum ar fi să visăm şi să ne urmăm visul? Atunci nu am mai fi surprinşi ca visul s-a îndeplinit. Dacă nu am trece de la un vis la altul cu atîta rapiditate, poate am avea timp să ne bucurăm de viaţă si de ceea ce realizăm.

Lucruri simple

Când suntem tineri, enervant de tineri, ne dorim totul sau nimic. Odată ce înaintăm pe drumul sinuos al vieţii noastre, care se vrea perfectă, dar derapează cu atâta graţie, începem să ne dorim nimicuri. Şi cum ne-ar putea împlini nişte nimicuri? De aici vine frustrarea pe care o cărăm pe umerii din ce în ce mai gârboviţi, până în cel din urmă ceas sau până la momentul în care reuşim să ne scuturăm. Nu de toată frustrarea strânsă cu atâta trudă şi încăpăţânare, ci de unele dintre frustrări, poate doar de cele mai neînsemnate.

            Vieţile celorlalţi par poleite, viaţa noastră înnegurată. Reuşitele celorlalţi par de neatins, ale noastre fără valoare. Infrângerile celorlalţi par pilde de învăţătură budistă, ale noastre confirmare a neputinţei si ghinion grosolan.

            Oare de ce?

            Răspunsul îmi pare simplu, la această oră târzie. Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, uităm să ne bucurăm de viaţă.

            Ce poate fi mai simplu decât a te minuna în faţa frumuseţii unui cer senin, a râde copios de o glumă bună, a săruta zgomotos un obraz îmbujorat de copil, a strânge la piept un om drag, a-ţi aduce aminte că iubeşti?

            Nimic nu e mai simplu decăt toate acestea şi încă multe altele. Totul ar fi să ni le aducem aminte. Prinşi în vâltoarea vieţii uităm mult. Uităm de noi.

            Ce-ar fi să deschidem ochii şi să ne uităm în jur? S-ar putea să fim surprinşi de câte lucruri frumoase suntem înconjuraţi, de câţi oameni dragi şi de câtă bucurie.

            Sau să închidem ochii şi să cuprindem o mână caldă. E aceeaşi mână pe care am căutat-o atunci, demult. Am fost extaziaţi când am gasit-o, dar atât ne-am obişnuit cu puterea, cu delicateţea ei, deopotrivă, că am uitat să ne sprijinim pe ea, am uitat să ne îngropăm obrazul în căuşul ei moale. Este aceaşi mână demult iubită. Mâna aceea este acolo, omul acela este acolo. Noi suntem tot aici. Iubirea noastră este la locul ei. Trebuie numai să ne amintim de ea şi să o retrăim.

            Totul este atât de la îndemâna noastră, încât pare neverosimil. Suntem atât de tineri, atât de buni, atât de frumoşi, atât de noi...