Divorţul, sfârşit sau început?

O prietenă de-a mea a divorţat zilele trecute. Nu am ştiut nimic şi nimic nu mi-a dat de bănuit. E drept, că mai multe mii de km ne despărţeau. Vorbeam destul de rar, în ultimul timp. Nu ştiu de ce, poate pentru că ea era prietena mea, am fost de partea ei, încă de când am aflat.

            Imi place să vorbesc de Marea Dragoste, dar, acum, cred că şi un divorţ, nu neapărat unul mare, are o oarecare legătură cu dragostea. Cu dragostea încheiată sau cu dragostea începută?

            Multe cupluri din jurul nostru par a trăi o Mare Dragoste. Sau, poate, multe cupluri cunoscute superficial... Poate şi noi, priviţi de alţii, traim într-un liman al fericirii. Dar, dacă ce văd alţii este departe de adevăr?

            Femeile au nevoie de iubire, au nevoie de siguranţă, au nevoie de admiraţie, au nevoie de surprize. O, Doamne, de cât de multe lucruri avem noi, femeile, nevoie!

            Bărbaţii cred că a oferi siguranţă materială si sentimentala, mai mult sau mai puţin, e suficient. Ei bine, nu, dragi parteneri, nu este suficient.

            Femeile sunt devotate familiei, dar atunci când simt că devotamentul lor nu este răsplătit, atunci aleg să plece. Sau poate ca dragostea păleşte şi lasă loc de noi îndrăgosteli. Sau poate că... Sunt atat de multe variante.

            De multe ori avem tendinţa să-i judecam pe ceilalţi. Ea a plecat pentru că... El a părăsit-o pentru că... Motivele unei separări sunt multiple, complexe şi bazele acestor motive se pun in timp. In ani de convieţuire.

            Nu o pot ierta niciodată pentru că l-a părăsit pe el . Dar, oare cine suntem noi, ca să nu iertăm?

            Lumea ar fi mult mai frumosă dacă am reuşi să-i acceptăm pe alţii cu deciziile lor cu tot. In spatele unor decizii de o asemenea greutate stau zile de suferinţă si nopţi de lacrimi amare. Nu este uşor să pui punct unei relaţii. O relaţie nu este fundamental buna sau fundamental proastă. O relaţie are suişuri şi coborâşuri. O relaţie îşi caută echilibrul în permanenţă. Uneori îl găseşte, alteori îl pierde. Şi uneori este pentru totdeauna.

Limbajul florilor

Am terminat o carte care m-a impresionat foarte mult. “Limbajul florilor” scrisă de Vanessa Diffenbaugh . Nu sunt genul de persoană care iubeşte nelimitat florile. Imi place să le dăruiesc legate în buchete meşteşugite de florărese. Imi place să primesc flori, dar apreciam în egală măsură şi o cutie de bomboane de ciocolată, sau poate mai mult?

            Dar, citind această carte, mi-am pus întrebarea, dacă o simpla floare daruită sau primită sau poate preferată spune ceva despre noi. Nu m-am gândit niciodată în acest fel, chiar dacă sunt un om în cautare permanentă de semnificaţii. Poate caut să citesc în spatele cuvintelor nespuse, în privirile întâlnite pentru fracţiuni de secundă, în vise visate în egală măsură cu ochii închişi, cât şi cu ochii deschişi.

            Şi, până am terminat cartea, am crezut că acest limbaj al florilor este o ficţiune pură. Dar am descoperit apoi, o întreagă lume. Oamenii cred in limbajul florilor şi vorbesc despre asta. Este minunat. Nu mă aştept ca buchetele dăruite de mine, de acum încolo, să-mi schimbe viaţa, a mea sau pe a celor din jurul meu, dar este o informaţie preţioasă şi care nu poate creea decât bucurie.

            La finalul cărţii se află “Dicţionarul de flori al Victoriei”, am încercat sa găsesc acolo florile mele preferate. In primul rând laleaua galbenă. Poate nu ştiaţi, vă spun eu, că nu am găsit-o. M-am ambiţionat şi am cautat-o pe net: ”Dragoste fără speranţă”.Şi toată am înflorit, galbenă, într-un zâmbet. Iubesc lalelele galbene de când mă ştiu. Au fost primele flori pe care le-am primit la zilele mele de naştere. Lalelele galbene îmi miros, şi atunci când nu le miros, a primăvară, a aprilie, a tinereţe, a dragoste. Dar nu ştiam că miros a dragoste fără speranţă. Chiar şi prima mea floare care a apărut în mica mea grădină a fost o lalea superbă, galbenă. M-am bucurat enorm atunci când am vazut-o desfăcâdu-şi petalele a dragoste. Dar ce dragoste?!

            Să mă îndrept spre cea de-a doua floare pe care o iubesc: Trandafirul... evident galben. Şi aici am o problema, mai întâi de interpretare. In prima parte a cărţii semnificaţia lui era de gelozie. Prilej de zâmbet înţelegător pentru propria-mi persoană. Sufăr de această boală, m-am născut cu ea si mă voi stinge cu ea, sper că nu din cauza ei. Aş putea participa la un grup de suport: “Hy, I am an...”. Am învăţat să mă înţeleg şi să mă iubesc chiar dacă recunosc gelozia, ca pe unul dintre defectele mele.

            Spre sfârşit însă semnificaţia trandafirului galben se schimbă în infidelitate. Aici da, avem o problemă. Infidelitatea, pentru mine, este ca ultima opţiune din viaţa unui cuplu. De fapt, unde începe infidelitatea, se cam termină cuplul.

            Poate ar fi o informaţie de care ar trebui să ţinem cont când ne inconjurăm de flori de apartament sau când ne organizăm grădina. Poate fi vorba de un feng-shui al florilor. De ce nu?

            Trecând peste simbolistica surprinzătoare a florilor, vă recomand din tot sufletul acestă carte. Este o poveste de viaţă si de dragoste care te ţine înfrigurat între paginile ei. Este o poveste despre fiice şi mame, despre noroc şi şansă şi despre pasiune.

Nimic nu mai e, ce-a fost!

Şi uite aşa, am venit eu acasa, după o zi de muncă, şi numai că aud: “Nu mergi la Phoenix?”

            In 20 de minute eram gata şi am purces spre locul faptei.

            Era încă prea devreme, dar am început să percep mici sau mari diferenţe faţă de ceea ce însemna pentru mine, un concert, în trecutul meu. Cam îndepărtat, ce-i drept…

            Inainte, ţinuta era obligatorie. Blue-jeans  foarte strâmţi şi strânşi pe trup, cămaşă de armata cu câteva numere mai mari şi neapărat bocanci. Păr lung şi nearanjat tocmai bun de scuturat în bătaia decibelilor.

            Nu e cazul să vă povestesc tinuta actuală, ideea este că sub parul tuns, roscat,  nu se putea ghici nimic din orientarea mea muzicala de altădată.

            Locurile cele mai vânate erau  cele cât mai apropiate de scenă. Să vezi sudoarea artiştilor scurgându-se printre plete. Acum la cele doua tentative de apropiere, simţeam inima batându-mi in piept în ritmul başilor din boxe.

Nici trupa nu mai e ce-a fost. Lăsând la o parte profesionalismul lui Covaci şi  al colegilor (îi numesc generic pentru că nu îi stiu pe niciunul dintre ei), care s-a simţit dureros comparativ cu al formaţiilor din deschidere, mi-a lipsit Ţăndărică cu solourile lui, mi-a lipsit Baniciu cu Andrii-Popa.

Nimeni nu a mai încins nici o horă, aşa ca pe vremuri şi n-au mai curs apele de pe mine de la atâta învârtit.

Mă uitam prin mulţime şi nu recunoşteam pe nimeni. Şi nu, nu sunt amnezică. Generaţia care aştepta concertele în aer liber cu atâta nerăbdare, nu mai există. Marea lor majoritate era prinsă în alte activităţi.

Am îmbătrânit şi noi, şi ei. Dar acolo în ungherele inimii şi ale uitarii se mai iţesc versuri, acorduri şi, neapărat, amintiri.

Asta nu a însemnat că nu am cântat fiecare melodie de la un capăt la altul, că nu m-am zbânţuit de s-au minunat copiii mei cît pot fi de “de gaşcă” şi nu am aplaudat fiecare piesă în parte.

Mi-am amitit cu lacrimi în ochi, trăiri, entuziasm şi nerăbdare din tinereţea mea. Fata cu bocanci grei  şi plete în vânt mai trăieşte încă într-un ungher al sufletului meu rotund de maturitate deplină. Mi-a plăcut să o reîntâlnesc.

Voi vă mai amintiţi de Phoenix, de concerte, de valul mării, de voi?

           

Ziua Copilului

Astăzi este o frumoasă zi a copilului. Insorită, puţin răcoroasă şi atât de aşteptată de toţi copiii. Copiii mei au aşteptat această zi cu mare nerăbdare, chiar dacă nu am programat ce vom face. Mi-aş dori să facem ceva neaşteptat nici chiar de mine, mi-aş dori să se distreze  şi atunci când vor avea la rândul lor copii sa-şi aducă aminte de această zi. Dar ce să facem?

            Dacă mă arunc în neantul amintirilor mele, mai nimic nu se leagă de această zi a copilăriei. Şi nu pentru că nu aş fi sărbătorit de fiecare dată, şi nu pentru că nu aş fi avut zile frumoase în calendar. Ci, pur şi simplu, pentru că nu-mi mai aduc aminte. Iată de ce ar trebui să ne încurajam copii sa-şi ţină jurnale, încă de când încep să înveţe să scrie. Aşa, peste timp călător, ei vor avea amintiri frumoase, care altfel se vor fi şters.

            Dar să fac un efort...

Imi amintesc că am participat odata, demult tare, la un concurs de desene pe asfalt. Tema era “Pacea pe pământ”. Nu l-am câştigat şi am fost tare dezamăgită. Alţii au fost mai inspiraţi decât mine.

            Ceea ce îmi aminteşte, cu drag, de această zi, este ca pâna acum 11 ani,  aveam cui să spun “La mulţi ani!” . Această zi de 1 iunie era ziua de naştere a bunicii mele dragi. Ea a fost prima dintre bunici, aşa cum eu am fost prima dintre nepoate. Cât de mult ne-am iubit. Şi acum mi se umplu ochii de lacrimi, când mă gândesc la ea. Aşa cum m-a iubit ea, nu m-a iubit nimeni niciodată. Cât de mult îmi plăcea să stau cu ea. Ea mă gătea în fiecare duminică şi plecam împreună la plimbare. Ii plăcea să mă ducă de mânuţă şi era tare mândră de frumoasa şi deşteapta ei nepoată. Imi povestea că a plecat într-o zi cu mine de acasă... Mă îmbracase mai întâi pe mine, cu rochiţă făcută chiar de ea, multe rochiţe mi-a mai făcut, ultima a fost pentru Revelionul din 2001, mi-a pus pampoane în păr şi s-a dus să se pregătească şi ea. M-a luat apoi de mânuţă şi am urcat în troleibuz. Era încântată că eram privită insistent din toate părţile şi mândră tare de frumuseţea de fetiţă de lângă sufletul ei. Când am coborât, s-a oprit pentru o clipa pentru a-mi îndrepta rochiţa şi a văzut că eu eram tare pregătită de vizite... Aveam un make-up de scena, creionat tare artistic pe feţişoara ingenuă... O amintire amuzantă pe care mi-o povestea ori de câte ori avea ocazia.

             Când m-am facut mai mare, mergeam şi vorbeam cu ea vrute şi nevrute. Se bucura de toate realizările mele şi le dădea un aer de premii din greu meritate.Imi povestea viaţa ei, povestea cu “regina balului” care a fost furata pe cal alb sau alta culoare, nu-mi mai amintesc, povestea cu “fata săracă” ajunsă într-o familie de cârciumari, carora le-a facut pulovere din lâna depozitată prin magazii, povestea cu tânăra nevastă care a pierdut tot, bunicul fusese luat la canal, şi care a luat-o de la capăt şi câte alte poveşti minunate ale copilăriei mele.

             Apoi în adolescenţă, chiar daca era bolnăvioară, îmi spunea că tot ce mai vrea, este să mă vadă pe mine mireasă. Si apoi, poate să moară. Cu timpul, cănd îmi spunea că va muri, eu veneam cu argumentul suprem: “mi-ai promis ca aştepţi să mă vezi mireasă”. Dar viaţa nu se ia dupa vorbe sau după dorinţele noastre. Până m-am hotărât să mă mărit, era prea târziu... Bunica mea s-a stins ştiindu-ma pe mine nemăritată şi însărcinată. “Ai un pui, am auzit...”Iar cand a venit vremea să-mi pun pirostriile, la 6 luni dupa trecerea ei, nu am vrut nici nuntă şi nici rochie de mireasă. Dacă ea nu-şi mai putea amăna întâlnirea cu eternitatea, din cauza rochiei mele aurii, atunci rochia mea de mireasă putea să aştepte o altă viaţă...O altă bunică pe care să o fac fericită la nunta mea.

             Cuvintele ei îmi răsuna acum şi-mi vor răsuna pentru totdeauna în minte:

“Sunt născuta de 1 iunie, de  Ziua Copiluli !“

             Te iubesc, buna mea, oriunde te-ai afla!