O zi importanta

           De când citesc multe bloguri, care uneori îmi plac, alteori nu prea, de când studiez despre cum se scrie, observ că m-a cam lăsat curajul de a mai scrie pe blogul meu personal. O fi şi vreo pană dintr-aceea de inspiraţie, cu toate că zilnic, cel puţin de 5 ori îmi zic în minte:”uite, ăsta ar putea fi subiectul conversaţiei de astăzi.” Dar cred că, cel mai sigur, este teama de ridicol care mi s-a înfiripat undeva în ciorcumvoluţiuni.

             Când am început să scriu, aveam adunată în mine atâta frustrare, încat numai aşa am putut să mă liniştesc şi să ajung la o pace cu mine însămi. Acum, când sunt lipsită de închistări, de nevoi, parcă nu-mi vine să-mi mai respect dimineţile de duminică într-ale scrisului. Şi nici nu am mai scris. Imi găsesc explicaţii şi spun că adun material pentru postări viitoare, pentru că ideea de carte mi-a trecut aşa de demult prin minte, încât acum e naufragiată pe insula amânărilor.

            Pe de altă parte, internetul abundă în atâtea subiecte întoarse pe toate părţile şi gusturile, încat zic de multe ori:” Aş fi putut scrie eu despre subiectul asta. Dar oare aş fi putut scrie mai bine?”

            Citesc mult şi diversificat, acumulez, zic, dar apoi aşa mă pierd în poveşti, încat timpul pe care îl am, îl predau cititului.

            Dar să revin. De unde revenirea?

            Azi m-am gândit mult la dragoste. La dragostea mea, la dragostea ta, la dragoste. Aşa cum ştiu că ştiti şi fiecare dintre voi, dragostea este întotdeauna cea care face diferenţa. Atunci când încerci să o înţelegi, cred că ea începe să zboare spre largul mării mele, să se dizolve în înaltul cerului tau. Dragostea nu are nevoie de explicaţii. Ea este pur şi simplu, trăieşte în fiecare dintre noi şi ne umple privirile de lucirea aceea pe care o ştim atât de bine.

            Imi place să privesc albume de nuntă. Nu caut nici perfecţiunea rochiilor sau a machiajelor, caut întâlnirea privirilor celor doi îndrăgostiţi. Caut căldura şi devoţiunea cu care el se uită la ea. Caut tandreţea şi candoarea cu care ea se uită la el. Când găsesc acea privire, care schimbă fizionomii, sunt eu fericită. Am văzut un pic din dragostea lor, din dragoste.

            M-am gandit şi la dragostea mea, de acolo pornesc si mereu la ea mă raportez. Nu întămplător, acum 11 ani, eram în braţele ocrotitoare ale iubitului meu. Imi aduc aminte cu atâta drag de fiecare dată. Imbraţişările lui din acea noapte. Avea să fie ultima noapte în care mai eram numai noi doi. Fiinţa aceea mică şi atât de dorită s-a hotărât să ne cunoască în dimineaţa imediat următoare. Cred că ne-a ales pe noi şi a venit să ne îmbogăţească viaţa şi iubirea.

            Bucuria, pe care ţi-o poate da feţişoara mirată şi perfectă, nu ţi-o poate da nimic altceva. Doar privind ochii aceia sticloşi şi speriaţi poţi înţelege ce înseamnă dragostea. Dragostea te dizolva pe tine ca individ şi pune nevoile celuilalt în locul nevoilor tale. O îmbraţişare te face să te simţi nemuritor. Nemărginirea trece prin pieptul de care îl lipeşti.

            Mereu am zis că binecuvântarea de a avea un copil nu se poate explica. Cuvintele îmi par sterpe şi departe de a devoala măcar un pic din această bucurie. Dar măcar înteleg că numai prin copii poţi cunoaşte dragostea adevărata. Ceea ce nu-i puţin lucru.

            “ Dragostea este atunci când Cati mănâncă prăjitura lui Tudor şi Tudor nu se supără!” Viceversa nu ar fi niciodată posibilă la noi in familie.

            La mulţi ani, iubitul meu copil, încă copil!

Listă de supravieţuire

1. Dupa ce treci printr-o experienţă tristă de viaţă, stai un moment şi te gândeşti retrospectiv la ceea ce ai trăit. O grămadă de întrebări te asaltează. Când de fapt, nu ar trebui să conteze decât una: Cum am făcut de am depăşit momentul critic.
2.   Nu este o reţetă a fericirii sau a succesului, dar o reiau, pentru a-mi fi mai uşor să depăşesc o altă etapă care în mod normal s-ar lăsa cu nervi si tânguieli. Mă pândeşte după colţ...

            Am pornit de la ideea că eu sunt cea mai importantă persoană din viaţa mea. Nu atât din egoism, cât din considerentul că numai dacă tu esti bine, poţi ajuta pe cine are nevoie. Ce să faci cu doi prăbuşiţi? Doar să-i ocoleşti

            Nu face o obsesie din problema ta! Numai prietenii mei ştiu ca întotdeauna ajungeam mereu în punctul din care plecasem. Dar până la urmă, iţi iese.

Nu te izola! Nu suntem singuri pe această lume. Poţi găsi înţelegere la cei alăturea nouă. Trebuie numai să ceri.

Trebuie să faci sport. Nici nu ştiţi cu câtă disperare trăgeam de mine la sală. Dar după o oră eram alt om, cu mai puţine probleme.

După sport, un pic de relaxare este de vis. Masajul este cea mai bună alegere.

Cititul te transpune intr-o altă viaţă. De cele mai multe ori mult mai frumoasă şi mai plină de fascinaţie, decât orice ai trăi tu. Cu condiţia să-ţi selectezi lectura. Nu este momentul decăt pentru dragoste, fericire şi dulceaţă, ca să nu zic dulcegării, că nu este cazul. Ştiu ca nu ai dispoziţie, dar e suficient să parcurgi câteva pagini pentru a ţi se deschide apetitul.

Rutina, care de cele mai multe ori este blamată, face parte din viaţa noastră. Atmosfera atât de familiară de la serviciu, drumurile atât de cunoscute, programul care ne-a intrat atât de bine în vintre, ne asigură şi dimineaţa şi seara că totul este la locul lui şi că problemele apărute se vor rezolva.

Si planuri. Planuri de viitor, in orice privinţă. Fie că e vorba de vacanţe, fie de planificări de week-end, de schimbări fundamentale în viaţă. Condiţia este să gandeşti pozitiv în orice privinţă.

Nu-mi plac cărţile motivaţionale, nu le citesc oricât de bune recenzii ar avea, dar de această dată am simţit nevoia de a-mi întocmi un plan de criză. Il las aici, poate unii dintre voi vor avea  nevoie vreodată. In caz de doamne fereşte, cum cu umor imi amintesc de un consultant de asigurări de viaţă. Bine, la cazurile la care se referea distinsa doamna, nu mai aveam nevoie de nimic, noi personal.

Şi nu ultimul lucru de care am avut nevoie, a fost umorul după care am scotocit în fiecare situaţie. Şi mi-a prins al naibii de bine!

Hai să n-aveţi nevoie de lista mea de supravieţuire!

Atunci, când te strecori

Nu am mai stat demult la masa asta. M-am gandit în fiecare zi la paginile mele albe şi stinghere. Dar nu am putut să le schimb culoarea.

            Luna aprilie, luna mea de suflet s-a sfarşit. A fost primul an, în care mi-am dorit cu disperare să se încheie. Ştiu. Cu toţii avem zile bune, luni bune, ani buni. Uneori se termină. Intotdeauna se termină doar pentru a începe mereu şi mereu.

            A fost greu. Dar m-am simţit în fiecare zi ajutată. Chiar şi când eram singură. Am avut noroc. Pe lânga ce a însemnat luna aprilie 2014, lupta pentru viaţă a mamei mele, ce înseamna luna mai, lupta pentru o viaţă linistită, este floare de cireş la ureche.

            Cel puţin o dată pe zi spunem “Sănătatea este cea mai importantă”, dar până nu o pierdem, nu vorbim serios. Doar aşa începi să intuieşi adevăratele valori într-o viaţă de om.

Eu am învăţat să ma bucur de soarele de pe cer, de o vorbă articulată coerent, de îmbraţişarea, chiar şi de la distanţă, a unui suflet care s-a născut o dată cu al meu.

            Am plâns cănd am văzut cum se deschid uşile batante de la sala de operaţie. Mi s­-au tăiat picioarele şi am căzut. Când s-au redeschis deja eram puternică, chiar dacă inima mea era mică şi pitită pe undeva, nu ştiu unde. Eram pregătită de orice. Au fost emoţii în fiecare zi, mai mici, mai mari. Am întâlnit oameni generoşi şi profesionişti. Cu ceilalţi, am aflat ulterior, am avut şansa de a nu mă întâlni.

 Te simţi mic în faţa unui om care ştie să­-ţi pună circumvoluţiunile la locul lor. Te simţi prost, indiferent de câte studii şi biblioteci ai citit, în faţa unui om care ştie cum funcţioneaza centrul nostru de comandă, al fiecăruia dintre noi. Dar mai mult decăt atât, te simţi meschin, când ai vrea să-i mulţumeşti şi cuvintele sunt mici.

Acum, când totul e trecut, fie şi numai teoretic, încep să fiu încrezătoare în şansă. In şansa fiecăruia de a o lua de la capăt. Şi cu cât eşti mai trecut prin viaţă, cu atât îţi pare mai greu şi mai binecuvântat.

Sfertul academic

           Intârzii de când mă ştiu. Sau de când îmi aduc aminte.

            Nu îmi plac oamenii care întârzie. Atunci când sunt întârziata, nu mă plac prea tare. Chiar deloc.

In general mă enervez. Bombăn, gonind pe străzi. Imi trag perdaf după perdaf. Ieri, însă, din atâta enervare, am dat în râs...

“M-am născut de ziua mea” cu o întârziere de o săptămâna, după calculele maica-mii, când deja începuse să intre în panică. Dar ăsta nu era decât începutul.

Mamă, punctuală, tată, când nu era absent, venea prea târziu. Mama comenta pe oricine întârzia, pe tata îl toca mărunt. Imi amintesc pregătirile de concediu, bagaje, copii, maşini, toate îl aşteptau pe tata. Nu s-a scris nici o tragedie greacă din asta, dar recunosc, era iritant.

Mă pregăteam de Vacanţa Mare. Mergeam la bunici la ţară. Atât l-am aşteptat pe fratele tatei, atâtea lacrimi de nerăbdare am vărsat, că atunci când a ajuns, am lăsat baltă jocul şi am alergat într-un suflet. Şi uite-aşa am uitat una bucată coardă împletită de dragul meu tată, în paişpe, lucru manual care-i luase toată iarna.

Poate e moştenire pe linie paternă.

La şcoală am întârziat.

La serviciu, mai abitir.

La iubiri am ajuns mai târziu, de obicei. Uneori nu mai găseam pe nimeni la faţa locului. Până-ntr-un timp, când, sătulă să zăbovesc pe drumuri lăturalnice, am găsit. Am găsit o Mare Iubire. Am luat-o de mână, însă, am continuat să întârzii.

Ne-am iubit fără griji şi fără complicaţii vreun an jumate. Şi înainte de a ne hotărî să ne luam, vorba bunică-mii, ne-am hotărât la un lucru mult mai mare şi mai frumos.

Aşa că nunta şi-a luat prinosul ei de zăboveală şi a venit prea târziu pentru buna mea, care nu a mai apucat să mă vadă mireasă.Şi dacă tot nu m-a văzut ea, mi-am zis că rochia de mireasă nu-şi are rostul şi n-am mai luat-o niciodată.  

Şi chiar dacă am luat-o în altă ordine, am organizat şi o mică petrecere, care a ţinut loc de nuntă. Cum în dimineaţa acelei zile, erau atât de multe de făcut, normal că timpul ne-a cam strâns. Şi nu o să ghiciţi...!

Am întârziat! Cand i-am zis şoferului că ne grăbim la Casa Căsătoriilor, ne-a întrebat oarecum relaxat, dacă suntem naşii. Când i-am zic că de fapt, suntem mirii, a făcut cea mai rapidă cursă din viaţa lui.

Copiii mei au ajuns la timp în viaţa lor şi a mea. Dar, de cele mai multe ori au fost victime colaterale. La grădi niciodată 8.30 nu este o ţintă uşor de atins. La şcoală 7.59 era ora noastră de debarcare în parcare.

Incerc să ajung la timp, juuur. Nu reuşesc decât arareori.

Trebuie să o dau în bară cel puţin o dată pe zi. Imi lipsesc, de obicei 5 minute, 10. Nu ating sfertul academic. De câte ori nu m-a salvat acest sfert academic!

Care sunt cele trei momente importante ale vieţii? Naşterea, nunta şi moartea.

Cu siguraţă, zic, dar cu siguranţă, voi întârzia şi la propria mea înmormântare. Şi-mi voi zice: Iar ai întârziat! Dar de data asta îmi voi permite...Va fi ultima oară.

Vis sau dorinţă

          

          Toate lucrurile de neatins au parfumul lucrurilor perfecte. Tânjim după ele ore, zile şi uneori chiar vieţi. Visăm la ele, ne cufundăm în neputinţă. Sperăm şi de cele mai multe ori renunţăm.

            Dacă am ştii că toate sunt la îndemâna noastră, am mai suferi atâta deznădejde? Sau am învăţa să aşteptăm răbdători şi ne-am bucura de viaţă?

            Dacă stau să mă gandesc în urmă, toate marile mele realizări de astăzi îşi au rădăcina în dorinţe şoptite pe pernă sau strigate în miezul zilei. Tot ce trăiesc astăzi, mi-am dorit ieri şi parcă un pic mai mult.

            Aceasta, însă, nu mă poate linişti din înverşunarea cu care încă îmi mai doresc. Nu pot să-mi amintesc în momentele de renunţare la vise, că odată visate, ele se vor îndeplini. Poate din hotărârea dorinţei, poate din predestinare.

            E posibil, oare, să ne dorim ceea ce suntem predestinaţi să trăim?

            Am putea lua în calcul şi destinul. Poate venim pe aici nu numai din curiozitate, ci pentru a lua parte la jocul roţii.

            Oamenii nu se mulţumesc cu puţin. Cu cât au mai mult, cu atât vor mai mult. Când visele devin parte din cotidian, uităm că ele au luat naştere dintr-un ungher de suflet. Uneori uităm că noi înşine le-am visat. Ne minunăm de norocul care a dat peste noi. Dar oare nu tot noi am muncit la realizarea acelui vis?

            Cum ar fi să visăm şi să ne urmăm visul? Atunci nu am mai fi surprinşi ca visul s-a îndeplinit. Dacă nu am trece de la un vis la altul cu atîta rapiditate, poate am avea timp să ne bucurăm de viaţă si de ceea ce realizăm.

Lucruri simple

Când suntem tineri, enervant de tineri, ne dorim totul sau nimic. Odată ce înaintăm pe drumul sinuos al vieţii noastre, care se vrea perfectă, dar derapează cu atâta graţie, începem să ne dorim nimicuri. Şi cum ne-ar putea împlini nişte nimicuri? De aici vine frustrarea pe care o cărăm pe umerii din ce în ce mai gârboviţi, până în cel din urmă ceas sau până la momentul în care reuşim să ne scuturăm. Nu de toată frustrarea strânsă cu atâta trudă şi încăpăţânare, ci de unele dintre frustrări, poate doar de cele mai neînsemnate.

            Vieţile celorlalţi par poleite, viaţa noastră înnegurată. Reuşitele celorlalţi par de neatins, ale noastre fără valoare. Infrângerile celorlalţi par pilde de învăţătură budistă, ale noastre confirmare a neputinţei si ghinion grosolan.

            Oare de ce?

            Răspunsul îmi pare simplu, la această oră târzie. Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, uităm să ne bucurăm de viaţă.

            Ce poate fi mai simplu decât a te minuna în faţa frumuseţii unui cer senin, a râde copios de o glumă bună, a săruta zgomotos un obraz îmbujorat de copil, a strânge la piept un om drag, a-ţi aduce aminte că iubeşti?

            Nimic nu e mai simplu decăt toate acestea şi încă multe altele. Totul ar fi să ni le aducem aminte. Prinşi în vâltoarea vieţii uităm mult. Uităm de noi.

            Ce-ar fi să deschidem ochii şi să ne uităm în jur? S-ar putea să fim surprinşi de câte lucruri frumoase suntem înconjuraţi, de câţi oameni dragi şi de câtă bucurie.

            Sau să închidem ochii şi să cuprindem o mână caldă. E aceeaşi mână pe care am căutat-o atunci, demult. Am fost extaziaţi când am gasit-o, dar atât ne-am obişnuit cu puterea, cu delicateţea ei, deopotrivă, că am uitat să ne sprijinim pe ea, am uitat să ne îngropăm obrazul în căuşul ei moale. Este aceaşi mână demult iubită. Mâna aceea este acolo, omul acela este acolo. Noi suntem tot aici. Iubirea noastră este la locul ei. Trebuie numai să ne amintim de ea şi să o retrăim.

            Totul este atât de la îndemâna noastră, încât pare neverosimil. Suntem atât de tineri, atât de buni, atât de frumoşi, atât de noi...