Tărâmuri

           

            S-a trezit spre dimineaţă buimacă. Era prea devreme să se ridice din pat şi inutil să încerce să adoarmă din nou.

Iar visele îi încurcau viaţa, somnul, liniştea. Ajunsese într-un loc necunoscut, dar atat de familiar. Intrase într-o casă atipică pentru casele pe care le întâlnise până acum. Era o casă octogonala în stil colonial, în faţă având un soi de pavilion cu geamuri supradimensionate. A intrat în pavilion, în partea centrală se afla o cuşcă cu porumbei albi. Un porumbel mic şi speriat s-a aşezat în palma ei. L-a luat în cauşul palmelor şi l-a dus lângă ceilalţi porumbei. El a stat un pic, dupa care zbătându-se a luat calea cerului.

Uitându-se după porumbel, s-a uitat mai bine de jur împrejur. A recunoscut casa de la ţară, unde-şi petrecuse cei mai frumoşi ani din copilarie. Era, mai tot, schimbat. Dar vişinii din spatele casei erau tot acolo. Mai bătrâni, cu trunchiul mai gros, dar plini de rod.

Işi manifestă bucuria de a recunoşte locurile atat de bine ştiute.

“Aţi păstrat vişinii şi porumbeii?! Bunica mea a plâns când a plecat de aici. Işi lăsa în urmă toată viaţa ei, toate florile, toţi copacii. Spunea că nimic nu va mai fi la fel. Dar...nu mai e la fel, dar e frumos şi aşa. Bazinul cu peşti este tot acolo? Să mergem să văd!” De intrarea pavilionului se apropie cu paşi mărunţi un cal alb. Intinse mâna spre el. Calul încercă să o muşte. Se dădu câţiva paşi înapoi. Nu. Nu îi era teamă.

Se trezi brusc. Pe fereastră nu pătrundea nici o raza de lumină. Era devreme. Se ghemui înapoi în pat şi încercă să adoarmă la loc.
Chiar dacă era inutil...

Curaj

           

            Imi plac femeile curajoase. Imi plac oamenii cu care îmi doresc în secret sau în gura mare să semăn. Am ajuns să mă împac cu drumul meu în viaţă, pe care, fie vorba între noi, eu l-am ales, privind la ele şi citind cam tot ce-mi cade în mână. Fie ca sunt cărţi, fie că sunt tălmăciri de bloguri.

Am ajuns să-mi doresc să pot vorbi şi împărtăşi tot ce-mi trece prin cap. Dar uneori sunt gîtuită de teamă.  Teama de ridicol, teama de a fi comentată, teama de a nu răni pe cei din jurul meu.

Atunci cînd mă uit la aceste femei, pe care le admir, îmi închipui că ele nu ar sterge pagini frumoase aşternute din suflet pentru suflete, din teama de a nu fi judecate sau greşit înţelese. Şi tot atunci înţeleg că nu sunt pregătită pentru a împărtăşi tuturor gânduri şi fapte trăite sau doar imaginate.

Am citit ”Andiamo”. Mi-am închipuit pentru ceva timp că scriu o carte-epistolă, eu şi prietena mea. Chiar schiţasem cateva capitole. Ce a ieşit nu m-a motivat să continnui. Am renunţat atunci, poate nu era momentul, poate nu era prietena potrivită. La idee nu am renunţat, este drept, dar am amânat, aşa cum multe amânate au rămas. Alice Nastase Buciuta si Simona Catrina sunt doua  dintre autoarele mele preferate şi nu ratez să le citesc nicicând. La Alice mă bucură iubirea aşternuta pe file din Ţara Minunilor, firea volutară, femeia puternică din spatele revistei, din faţa unei atat de frumoase familii. Simona este pastila mea de buna-dispoziţie, este cea mai savuroasă femeie pe care mi-a fost dat să o citesc.

Apoi am citit-o pe Mihaela Radulescu. Imi place pofta ei de viaţă, sinceritatea si francheţea care îi definişte fiecare pagina aşternuta pe hartie sau pe desktop.

Imi este mai uşor să-mi deschid sufletul în faţa unui om, decât în faţa unei pagini albe. Cu toate că viaţa mi-a arătat că este mult mai nesigur aşa.

Uneori am inspiraţie şi scriu, alteori nu şi tac. Imi propun să scriu mai des, dar nu am exerciţiul scrisului. Şi atunci mă pregătesc. Citesc. Pentru a putea fi pregătită într-o zi. Pregătită pentru o poveste.

Voi fi cândva o femeie curajoasă.  Promit...