O zi frumoasă de februarie. Soarele încălzea șoseaua care
șerpuia leneș de-a lungul dealurilor molcome. O curbă cunoscută, un copac
bătrân, amintiri. Mașina înainta ușor și eu așteptam să recunosc din ce în ce
mai multe. Nu era prima oară când străbăteam drumul ăsta în anii maturității
mele. M-aș fi oprit să miros pământul reavăn, zăpada înghesuită pe marginea
drumului de mâini uriașe făcute căuș. M-aș fi oprit să fac drumul mai lung, mai
încet. Știam că nu mai era nimeni acolo. Știam că va fi doar o trecere. Voi
trece în limita celor 50 km/oră și mă voi minuna de cât de scurt e drumul de la
intrare în sat până la casa copilăriei mele. Voi recunoaște dereaua, care se
umplea cu apă după ploi bicisnice , nu voi mai recunoaște casa unde am crescut,
pentru că a fost vândută demult și alți proprietari i-au dat o altă înfățișare.
Îmi voi aminti de locurile unde mă jucam cu păpuși, cu preșul și cu copii de la
țară, doară eu eram de la oraș. Parcă mă vedeam cărată in brațe de bunica mea,
cu adidasul legat de glezna umflată. Veneam de la grădiniță, aceeași grădiniță
unde de dimineață căram câte un lemn ca să avem cu ce ne încălzi, și mergeam
să-mi dea piciorul la loc Baba Safta sau cum o fi chemat-o, cu un fus legat cu
o batistă, cu seu de oaie și descântece. Și acum la schimbările de anotimp sau
la eforturi susținute glezna mea dreaptă îmi reamintește de ziua aceea.
Piersicul bătrân din curte, care nu mai avea frunze dar încă
mai făcea câte 4-5 piersici uriașe cum nu am mai mâncat niciodată de atunci.
Chiar dacă am muncit la cules de piersici să am bani de „țoale” când începea
școala.
Diminețile răcoroase cu iz de bălegar si cântatul cocoșului.
Laptele de vacă cald, nefiert, pe care nu am putut sa-l beau niciodată.
Scovergile mari cât farfuria pe care le înfulecam când veneam de la joacă.
Ulița pe care aduceam vaca acasă seara de la păscut. Somnul de prânz
obligatoriu, după ce ne spălam pe picioare lângă marchiză. Mamaia se așeza lângă
mine și-mi povestea povești pe care nu le mai știu. Și picotea și eu dormeam și
eram fericită.
Fericirea pe care numai un copil o cunoaște în viața lui
fără de griji, în care visează cu ochii deschiși și se gândește numai ce joacă
să mai născocească când se va termina și corvoada somnului de prânz.
Și aș vrea să o întreb: Cum e, Mamaie, cu Canaraua Fetii?
Mamaie, a fost vreodată Trif Nebunul? Câte ai avea să-mi povestești! Câte aș fi vrut
să aflu! Dar acum între noi stă pâlpâind o lumină ștearsă. Și-mi pare rău că nu
mi-am făcut timp mai des și mai degrabă să stăm de vorbă.
Și ieșim și din sat și conduc absentă cu gândurile mele și-i
duc pe ai mei în locuri pe care ei nu le știu și sub melodia radioului
amintirile mele nu mai fac zgomot. Au amuțit.
Iti multumesc, Elena, ca m-ai invitat in satul copilariei tale. Mi-ar fi placut sa fi avut si eu bunici la tara sa- mi pot aminti acum de vacantele de vara petrecute acolo, dar ambele mele perechi de bunici au locuit la oras ... Totusi, m-am regasit in cateva dintre cuvintele tale si, fara sa-mi dau seama, lacrimile au inceput sa curga. Imi este dor de bunicii mei si de copilarie. Oare de cine imi este dor mai tare?
RăspundețiȘtergereDe toate deopotrivă! Să stii ca și eu am plâns când am scris!
ȘtergereAducerile aminte sunt un semn al maturitatii. Povestea ta m-a emotionat profund. Multumesc, Elena.
RăspundețiȘtergereCoca Mihai (mama Oanei)
Cu mare drag! Mă bucur mult că ați citit!
Ștergere