Trecerea

O zi frumoasă de februarie. Soarele încălzea șoseaua care șerpuia leneș de-a lungul dealurilor molcome. O curbă cunoscută, un copac bătrân, amintiri. Mașina înainta ușor și eu așteptam să recunosc din ce în ce mai multe. Nu era prima oară când străbăteam drumul ăsta în anii maturității mele. M-aș fi oprit să miros pământul reavăn, zăpada înghesuită pe marginea drumului de mâini uriașe făcute căuș. M-aș fi oprit să fac drumul mai lung, mai încet. Știam că nu mai era nimeni acolo. Știam că va fi doar o trecere. Voi trece în limita celor 50 km/oră și mă voi minuna de cât de scurt e drumul de la intrare în sat până la casa copilăriei mele. Voi recunoaște dereaua, care se umplea cu apă după ploi bicisnice , nu voi mai recunoaște casa unde am crescut, pentru că a fost vândută demult și alți proprietari i-au dat o altă înfățișare. Îmi voi aminti de locurile unde mă jucam cu păpuși, cu preșul și cu copii de la țară, doară eu eram de la oraș. Parcă mă vedeam cărată in brațe de bunica mea, cu adidasul legat de glezna umflată. Veneam de la grădiniță, aceeași grădiniță unde de dimineață căram câte un lemn ca să avem cu ce ne încălzi, și mergeam să-mi dea piciorul la loc Baba Safta sau cum o fi chemat-o, cu un fus legat cu o batistă, cu seu de oaie și descântece. Și acum la schimbările de anotimp sau la eforturi susținute glezna mea dreaptă îmi reamintește de ziua aceea.

Piersicul bătrân din curte, care nu mai avea frunze dar încă mai făcea câte 4-5 piersici uriașe cum nu am mai mâncat niciodată de atunci. Chiar dacă am muncit la cules de piersici să am bani de „țoale” când începea școala.

Diminețile răcoroase cu iz de bălegar si cântatul cocoșului. Laptele de vacă cald, nefiert, pe care nu am putut sa-l beau niciodată. Scovergile mari cât farfuria pe care le înfulecam când veneam de la joacă. Ulița pe care aduceam vaca acasă seara de la păscut. Somnul de prânz obligatoriu, după ce ne spălam pe picioare lângă marchiză. Mamaia se așeza lângă mine și-mi povestea povești pe care nu le mai știu. Și picotea și eu dormeam și eram fericită.

Fericirea pe care numai un copil o cunoaște în viața lui fără de griji, în care visează cu ochii deschiși și se gândește numai ce joacă să mai născocească când se va termina și corvoada somnului de prânz.

Și aș vrea să o întreb: Cum e, Mamaie, cu Canaraua Fetii? Mamaie, a fost vreodată Trif Nebunul?  Câte ai avea să-mi povestești! Câte aș fi vrut să aflu! Dar acum între noi stă pâlpâind o lumină ștearsă. Și-mi pare rău că nu mi-am făcut timp mai des și mai degrabă să stăm de vorbă.

Și ieșim și din sat și conduc absentă cu gândurile mele și-i duc pe ai mei în locuri pe care ei nu le știu și sub melodia radioului amintirile mele nu mai fac zgomot. Au amuțit.