marți, 16 ianuarie 2018

Jurnal de România, Constanța


         
Oare Jurnal de România, București o fii la fel de tragic? Aceasta a fost întrebarea cu care am ieșit în cap, de la spectacol. Piesa aceasta, despre care citisem 3 rânduri, o scurtă prezentare, nu îmi spunea nimic și ... tragi-comic am plâns, de îmi sărea cămeșa de pe mine. Chiar îmi era teamă de penibil, dar ce mai conta?!

Pentru mine a fost un fel de psihodramă. Ce ar fi urmat după terminarea monologurilor actoricești, ar fi fost să urcăm rând pe rând pe scenă și să începem să ne spunem povestea vieții în 10 minute. Eu una deja mă gândeam la ce aveam de spus. Dar am fi rămas până dimineață, ceea ce nu ar fi fost posibil. Cel mai bine, e ca fiecare dintre noi să-si pună pe hârtie sau în minte cam cum și-ar povesti el viața, în cuvinte puține. Asta la o primă vedere.
Aici jurnalul. Mă gândesc că nu e greu să îți legi existența fie ea și de mai puțin artist, decât protagonistele piesei, de România. Indiferent în ce colț de țărișoară ai trai, destinul tău se împletește cu România, cu comunismul, cu postdecembrismul. Nu ai cum sa scapi. Dar nu am abordat problema apartenenței la orașul în care trăim, poate niciodată. Și apartenența la Constanța a fiecăruia dintre noi este clară, parcă mai clară după această piesă.
Dar dorința de a face ceva pentru orașul meu și credința că aș putea schimba ceva este un sentiment nou pentru mine. Până acum, mergeam prin orașul vechi și îmi dădeau lacrimile de ciudă când vedeam clădiri de patrimoniu lăsate să se dărâme. Blamam administrația că nu face nimic în acest sens. Pe 1 ianuarie eram la plimbare pe faleză, ca jumătate dintre constănțeni și constatam cu durere, și nu exagerez, chiar mă doare, că o clădire emblematică a orașului meu, se degradează de la an la an, de la lună la lună. Am auzit și varianta că nu a fost apreciat la timpul lui ca o capodoperă arhitecturală, dar tot Cazinoul meu și al tău rămâne.
Însă, chiar dacă sunt un pic exaltată de spectacol, tot nu văd ce aș putea să fac pentru acest oraș! Schimbarea începe cu noi, adevărat, dar ce aș putea face eu și promit ca strâng și un grup de prieteni, pentru a grăbi reabilitarea Cazinoului? De exemplu... Sunt gata să fac ceva, dar nu știu de unde să încep. Sau e prea mult? Să încep cu ceva mai mic? Poate... singura sinagogă din Constanța, care este de o frumusețe rară și care nu mai are mult și se va prăbuși. Si sunt atâtea astfel de clădiri, atâtea astfel de povești.
Probabil și asta este o reminiscență comunistă să vrei să faci, dar să nu știi ce, să nu știi cum și să fii aproape sigur că nu ai nici o șansă de reușită. Atitudinea ciobanului din Miorița... Și atunci pentru ce.
Și tot probabil din această cauză, noi nu suntem ceea ce am fi vrut să fim, orașul nostru nu este ceea ce ar fi meritat să fie și țara noastră este fix asta pe care ne-o merităm. Si nu este de nici un folos să te emoționezi la spectacole și să vrei să faci, dacă nu prea știi ce...
Aștept provincia! Aștept un semn!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu