Eu și Marea

                       Uneori uităm cât suntem de norocoși. Mă uit acum la mine... Mă uit la mare, din stânga se aud ritmuri neînțelese dar iubite de unii (da, de la Neversea), din dreapta puzderie de oameni care se bucură de căldură și de mare, și unii de alții. Spectacolul naturii care primește atât de generos cetele de gălăgioși, mă deconectează și mă face să mă simt bine, chiar dacă sunt o ciudată cu laptop la mal de mare.

                       Îmi place marea mai ales iarna, învolburată și neagră, așa cum numai marea mea poate fi. Este privilegiul ei, să fie iubită atunci, când alții fug de ea spre alte zări mai calde și mai prietenoase. Vara vin la ea, atunci când alții pleacă prăjiți și obosiți de valurile ei schimbătoare. Îmi place liniștea ei și tăcerea celorlalți. Și da, normal, o iubesc noaptea, singuratică, caldă. Toată viața mea a fost aproape de ea. Îmi amintesc de vremurile demult trecute, când adolescentă fiind, în vacanța mare, mă trezeam și plecam cu gașca pe plajă. Ajungeam pe la 11 și mă prăjeam pe nisip până după ora 3. Acum, asta ar fi o crimă dermatologică. Mă înroșeam un pic, un pic mai mult, poate și a doua zi eram gata de o noua rundă. Ne zvârcoleam pe cearceaf, prosoapele de plajă erau mai rare, ne aruncam în valuri la fiecare sfert de oră de prăjeală. Treceam „groapa” înot. Si asta de câteva ori. Nu, nu eram vreo sirenă, dar mai toți știam să înotăm atât cât să ne distrăm. Îmi amintesc o data, ne-am avântat iar să cucerim „groapa” de la Savoy. Cum prietena mea nu știa să înoate, dar nici nu se putea ține deoparte, a înșfăcat o perna gonflabila și a luat-o vitejește după noi. Văzând ca avântul dat de picioare exclusiv, o ține în urmă, a pus perna sub burtă să poată folosi și brațele. După groapă am realizat că sunt singură. Am luat-o înapoi și am descoperit-o pe I. salvată de un italian tânăr și bronzat, care îi explica într-o italienească inteligibilă la ce pericol s-a expus. Normal că I. nu a mai traversat niciodată Oltu-not, dar nici nu am uitat să ne amuzăm de fiecare dată de întâmplare.

Marea nu ne obosea niciodată, iar gălăgia, nici atât. Vacanța pentru mine era tot una cu

marea, cu plaja. Poate că am epuizat marea sub toate formele ei de acum, gălăgia ei sau a lor nu mă mai relaxează. Poate că-mi place mai mult liniștea și singurătatea ei. În acest moment o boxă bubuie în dreapta mea. Poate doar să mă facă atentă sau să mă îndemne să închid laptopul și să plec. Poate nu a fost o idee prea bună sau relaxarea mea este doar o pojghiță subțire care poate fi ușor pătrunsă. S-a oprit. Mai e până la apusul soarelui. E frumos aici la mare! Miroase a alge și a carne de scoici, valurile se sparg ușor la mal și unii mixează niște muzică. E frumos... și nu prea😀. Zgomotele se intensifică. Oare se mixează în același timp? Sunt prea bătrână pentru astfel de muzică. Cred că întrerup legătura și mă tot duc. Vă mai povestesc și altă dată cum iubesc eu marea. Acum e prea mult pentru mine.