Tărâmuri

           

            S-a trezit spre dimineaţă buimacă. Era prea devreme să se ridice din pat şi inutil să încerce să adoarmă din nou.

Iar visele îi încurcau viaţa, somnul, liniştea. Ajunsese într-un loc necunoscut, dar atat de familiar. Intrase într-o casă atipică pentru casele pe care le întâlnise până acum. Era o casă octogonala în stil colonial, în faţă având un soi de pavilion cu geamuri supradimensionate. A intrat în pavilion, în partea centrală se afla o cuşcă cu porumbei albi. Un porumbel mic şi speriat s-a aşezat în palma ei. L-a luat în cauşul palmelor şi l-a dus lângă ceilalţi porumbei. El a stat un pic, dupa care zbătându-se a luat calea cerului.

Uitându-se după porumbel, s-a uitat mai bine de jur împrejur. A recunoscut casa de la ţară, unde-şi petrecuse cei mai frumoşi ani din copilarie. Era, mai tot, schimbat. Dar vişinii din spatele casei erau tot acolo. Mai bătrâni, cu trunchiul mai gros, dar plini de rod.

Işi manifestă bucuria de a recunoşte locurile atat de bine ştiute.

“Aţi păstrat vişinii şi porumbeii?! Bunica mea a plâns când a plecat de aici. Işi lăsa în urmă toată viaţa ei, toate florile, toţi copacii. Spunea că nimic nu va mai fi la fel. Dar...nu mai e la fel, dar e frumos şi aşa. Bazinul cu peşti este tot acolo? Să mergem să văd!” De intrarea pavilionului se apropie cu paşi mărunţi un cal alb. Intinse mâna spre el. Calul încercă să o muşte. Se dădu câţiva paşi înapoi. Nu. Nu îi era teamă.

Se trezi brusc. Pe fereastră nu pătrundea nici o raza de lumină. Era devreme. Se ghemui înapoi în pat şi încercă să adoarmă la loc.
Chiar dacă era inutil...