Dimineață, m-am urcat în mașină și am luat calea Tulcei. Luasem deja o
coroană de garoafe albe. Nu știu de ce prefer florile naturale, în astfel de
momente. Știu că nu țin, dar cred că nu asta e important. În definitiv, ce ține
în viață? Și pentru bărbați, flori albe, pentru femei, flori roșii. Ce
ciudățenii, nu? Fiecare cu ale lui... Scrisesem „Drum lin, prieten drag”. Am
greșit prima oară, „Drum bun, prieten drag”. Ca și cum ar mai fi putut fi
pentru el, un drum și acela bun. Dar era urarea cu care ne desparțeam de fiecare
dată, când pleca la drum. „Drum bun, Cristi!” La gândul ăsta, mi s-au umplut
ochii de lacrimi.
Simțeam o tristețe continua, de când aflasem teribila veste. Presimțeam că
se întâmplă ceva rău. Dar nu am avut curaj să insist cu mai multe mesaje.
Ultima oară vorbisem în septembrie. Nu era neobișnuit. Noi vorbeam mult când
aveam de lucru împreună. Puneam țara la cale. Apoi treceau luni, până ne auzeam
din nou. Acum, cu pandemia asta, nu mai aveam nici un proiect, nici împreună,
nici separat. Știam de boala lui. Mi se părea neverosimil. Eram născuți în
același an. Îi și spuneam: „Hai, măi Cristi! Suntem tineri! Suntem puternici,
noi ăștia născuți in `76! Hai că abia aștept peștele ăla, încă din 2017! O să
treci peste! Sunt sigură!” Dar nu a fost așa... Îmi povestea de tratamente
revoluționare, avea încredere și nu prea. Mai ales când vedea că se simțea rău.
Nu se recunoștea. Nu mai avea putere. Eu aveam încredere. De unde să știu? Chiar
dacă eram de-o seamă, chiar dacă ne lega o prietenie de câțiva ani.
Mașina rula încet pe șosea. Nu ne grăbeam nicăieri. El ne aștepta.
Imi repetam în cap: „La câte drumuri a făcut el pentru mine, măcar drumul
ăsta să îl fac și eu pentru el!”
Era o vreme mohorâtă, când am ieșit din oraș. Pe măsură ce înaintam trist
spre ultima întâlnire cu el, ploaia măruntă s-a oprit. Înseamnă că i-a părut
rău că s-a dus... Cui nu i-ar fi părut la 44 ani abia împliniți? Când ai o
soție frumoasă, un copil mic, o casă, o afacere și cam tot ce iți poți dori de
la viață! Chiar asta era ce îi lipsea? O moarte. „Cu-o moarte toți suntem
datori”, dar nu așa curând. A fost prea devreme, prea rapid, prea nedrept.
Cerul se deschidea. Se vedea soarele timid luminând. Știa că nu-mi place să
conduc pe ploaie? Poate că acum îi veghea pe toți care veneau la el să ajungă
teferi.
Nu puteam crede. Asta era senzația. Mi se umpleau ochii de lacrimi la
fiecare amintire.
2017. Ne-am văzut prima oară să discutăm o colaborare. Venise cu inima
deschisă. S-a prins că nu știam cu ce se mănâncă închiriatul autocarelor. Ne-a
povestit cum trebuie să calculăm, să facem o ofertă corectă. Și corect a rămas
până la sfârșit. Deja nu mai negociam, îmi spunea: Cât știi tu, Eli! Doar el mă
învățase... Aveam încredere unul în altul. Așa a ieșit prima noastră tabără,
primele excursii și tăvălugul ne-a luat și am ajuns și la ultima tabăra, la
ultima excursie cu el, în decembrie 2019.
Aveam nevoie de mașină: se dădea de trei ori peste cap și venea.
Au fost multe reușite, au fost și eșecuri în colaborarea asta a noastră. Ne
supăram și ne trecea. Acum, îmi dau seama, că în fața acestui drum mohorât, în
suflet, nimic nu mai contează.
Am ajuns la capelă, cu gândurile învârtindu-mi-se în cap. Am intrat și l-am
văzut zâmbind dintr-o fotografie, așa cum îl
știam. Așa am ales să mi-l amintesc. Chiar dacă era atât de multă
tristețe în jurul lui.
Rămas bun, prieten drag! Chiar dacă nici acum nu pot crede. Parcă nu poate fi
adevărat!
Tresar la fiecare autocar alb pe care îl văd pe drum. Realizez și zâmbesc.
Sunt 7 zile de când ai plecat. De tot...
Drum lin către stele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu