Nu am mai stat demult la masa asta. M-am gandit în fiecare zi la paginile
mele albe şi stinghere. Dar nu am putut să le schimb culoarea.
Luna aprilie, luna mea de suflet s-a
sfarşit. A fost primul an, în care mi-am dorit cu disperare să se încheie. Ştiu.
Cu toţii avem zile bune, luni bune, ani buni. Uneori se termină. Intotdeauna se
termină doar pentru a începe mereu şi mereu.
A fost greu. Dar m-am simţit în
fiecare zi ajutată. Chiar
şi când eram singură. Am avut noroc. Pe lânga ce a însemnat luna aprilie 2014,
lupta pentru viaţă a mamei mele, ce înseamna luna mai, lupta pentru o viaţă
linistită, este floare de cireş la ureche.
Cel puţin o dată pe zi spunem
“Sănătatea este cea mai importantă”, dar până nu o pierdem, nu vorbim serios.
Doar aşa începi să intuieşi adevăratele valori într-o viaţă de om.
Eu am învăţat să ma bucur de soarele de pe cer,
de o vorbă articulată coerent, de îmbraţişarea, chiar şi de la distanţă, a unui
suflet care s-a născut o dată cu al meu.
Am plâns cănd am văzut cum se
deschid uşile batante de la sala de operaţie. Mi s-au tăiat picioarele şi am
căzut. Când s-au redeschis deja eram puternică, chiar dacă inima mea era mică
şi pitită pe undeva, nu ştiu unde. Eram pregătită de orice. Au fost emoţii în fiecare zi, mai mici, mai mari. Am
întâlnit oameni generoşi şi profesionişti. Cu ceilalţi, am aflat ulterior, am
avut şansa de a nu mă întâlni.
Te simţi mic în faţa unui om care
ştie să-ţi pună circumvoluţiunile la locul lor. Te simţi prost, indiferent de
câte studii şi biblioteci ai citit, în faţa unui om care ştie cum funcţioneaza
centrul nostru de comandă, al fiecăruia dintre noi. Dar mai mult decăt atât, te
simţi meschin, când ai vrea să-i mulţumeşti şi cuvintele sunt mici.
Acum, când totul e trecut, fie şi numai teoretic, încep să fiu încrezătoare
în şansă. In şansa fiecăruia de a o lua de la capăt. Şi cu cât eşti mai trecut
prin viaţă, cu atât îţi pare mai greu şi mai binecuvântat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu