Sfertul academic

           Intârzii de când mă ştiu. Sau de când îmi aduc aminte.

            Nu îmi plac oamenii care întârzie. Atunci când sunt întârziata, nu mă plac prea tare. Chiar deloc.

In general mă enervez. Bombăn, gonind pe străzi. Imi trag perdaf după perdaf. Ieri, însă, din atâta enervare, am dat în râs...

“M-am născut de ziua mea” cu o întârziere de o săptămâna, după calculele maica-mii, când deja începuse să intre în panică. Dar ăsta nu era decât începutul.

Mamă, punctuală, tată, când nu era absent, venea prea târziu. Mama comenta pe oricine întârzia, pe tata îl toca mărunt. Imi amintesc pregătirile de concediu, bagaje, copii, maşini, toate îl aşteptau pe tata. Nu s-a scris nici o tragedie greacă din asta, dar recunosc, era iritant.

Mă pregăteam de Vacanţa Mare. Mergeam la bunici la ţară. Atât l-am aşteptat pe fratele tatei, atâtea lacrimi de nerăbdare am vărsat, că atunci când a ajuns, am lăsat baltă jocul şi am alergat într-un suflet. Şi uite-aşa am uitat una bucată coardă împletită de dragul meu tată, în paişpe, lucru manual care-i luase toată iarna.

Poate e moştenire pe linie paternă.

La şcoală am întârziat.

La serviciu, mai abitir.

La iubiri am ajuns mai târziu, de obicei. Uneori nu mai găseam pe nimeni la faţa locului. Până-ntr-un timp, când, sătulă să zăbovesc pe drumuri lăturalnice, am găsit. Am găsit o Mare Iubire. Am luat-o de mână, însă, am continuat să întârzii.

Ne-am iubit fără griji şi fără complicaţii vreun an jumate. Şi înainte de a ne hotărî să ne luam, vorba bunică-mii, ne-am hotărât la un lucru mult mai mare şi mai frumos.

Aşa că nunta şi-a luat prinosul ei de zăboveală şi a venit prea târziu pentru buna mea, care nu a mai apucat să mă vadă mireasă.Şi dacă tot nu m-a văzut ea, mi-am zis că rochia de mireasă nu-şi are rostul şi n-am mai luat-o niciodată.  

Şi chiar dacă am luat-o în altă ordine, am organizat şi o mică petrecere, care a ţinut loc de nuntă. Cum în dimineaţa acelei zile, erau atât de multe de făcut, normal că timpul ne-a cam strâns. Şi nu o să ghiciţi...!

Am întârziat! Cand i-am zis şoferului că ne grăbim la Casa Căsătoriilor, ne-a întrebat oarecum relaxat, dacă suntem naşii. Când i-am zic că de fapt, suntem mirii, a făcut cea mai rapidă cursă din viaţa lui.

Copiii mei au ajuns la timp în viaţa lor şi a mea. Dar, de cele mai multe ori au fost victime colaterale. La grădi niciodată 8.30 nu este o ţintă uşor de atins. La şcoală 7.59 era ora noastră de debarcare în parcare.

Incerc să ajung la timp, juuur. Nu reuşesc decât arareori.

Trebuie să o dau în bară cel puţin o dată pe zi. Imi lipsesc, de obicei 5 minute, 10. Nu ating sfertul academic. De câte ori nu m-a salvat acest sfert academic!

Care sunt cele trei momente importante ale vieţii? Naşterea, nunta şi moartea.

Cu siguraţă, zic, dar cu siguranţă, voi întârzia şi la propria mea înmormântare. Şi-mi voi zice: Iar ai întârziat! Dar de data asta îmi voi permite...Va fi ultima oară.