Fericirea copiilor

Ce facem când realizăm că propriul nostru copil este nefericit?

Dacă este la o vârstă când ne stă în putere, atunci îl ajutăm...

Eu mă aflu în situaţia de a-l ajuta.

Am sesizat că băiatul meu s-a schimbat. O puneam pe seama pubertăţii, care deşi era precoce, mie îmi explica ciufuţenia lui. Incercam să-i asigur o alimentaţie cât mai sănătoasă, că doar hormonii aştia din carne sunt responsabili cu transformări endocrine de tot felul.

Dar am pierdut din vedere esenţialul... Copilul meu era nefericit... Am realizat asta la o întrevedere cu învăţătoarea lui cea nouă. Ea a sesizat seriozitatea lui, neobişnuită la un copil de numai 10 ani. Eu cu ritmul meu de titirez, nu am avut timp să realizez.

Peste familia noastră au venit multe schimbări. Şi toate ne-au luat ca un tăvălug, ne-au ameţit, că nici nu mai ştiam ce se întâmplă cu noi. Mergeam în virtutea inerţiei, nesupunându-ne la riscuri de nici un fel. Ne-am învăluit într-un cocon ţesut la repezeală, să nu lăsăm, noi adulţii, nimic să ne mai tulbure. Dar nu am înţeles că acest cocon era individual, şi copiii noştri erau excluşi, erau lăsaţi în bătaia vântului.

Am schimbat casa, am schimbat şcoala, am schimbat ritmul de viaţă, am schimbat bugete, am schimbat modul în care ne ocupam de copii. “La anul vom merge şi în vacanţă, la anul vom merge şi la sport, totul la anul”...Şi uite că aproape s-a facut un an, de când a venit schimbarea pe capetele noastre. Şi am demarat o altă schimbare. Trezirea la viaţă...   

El suferea. Ii lipsea camera lui înghesuită, pe care o împărţea cu soră-sa.Ii lipsea canapeaua lui portocalie, care era a lui de când s-a născut. Ii lipsea drumul spre şcoală.Ii lipsea parcul după-amiezelor noastre. Ii lipseau colegii. Ii lipseau părinţii. Era un copil singur... De fapt, sigurătatea pusese stăpanire peste sufletul lui micuţ. Şi eu eram preocupată de bugete, de supravieţuire. Dar ce este mai important să supravieţuieşti sau să trăieşti?

Acum îmi este clar ce am de făcut.   

Am ales o canapea pe gustul lui. Vom cauta şi o perdea care să-i placă. I-am luat rolele pe care şi le dorea de mult. Va merge în tabără cu noii lui colegi, şi aşa poate se va apropia mai mult de ei. I-am găsit prieteni printre vecini. Şi ieri a căzut lat de oboseală de cât

s-a jucat cu mingea pe stradă. I-am limitat accesul la calculator. Lumea lui virtuală face loc lumii reale. Mai am multe de făcut, dar le voi face pe toate. Fericirea celor din jur e importantă, şi întotdeauna te face şi pe tine fericit.

              Nu trebuie să trecem prin viaţă urmând ţeluri şi bugete. Mai trebuie să fim atenţi şi la ce impact are trecerea asta hotărâtă. Să ne uităm şi la feţele celor mici. Ei au măsura fericirii. Să privim ochii copiilor nostri! Oare ei sunt fericiţi?