“Un veac de singurătate”

“Un veac de singurătate” este o carte pe care eu am descoperit-o foarte târziu.Unde am fost până acum? Sunt atâtea carţi minunate pe lumea aceasta, pe care nu le-am citit încă! Chiar dacă îmi pare rău, mă consolez că nu le voi putea citi pe toate...

            Pentru mine, acestă carte a fost revelaţia genezei. Naşterea unei familii, a unei comunităţi se poate extrapola la naşterea unui popor, a omenirii însăşi. Inceputurile satului Macondo, m-au dus cu gândul la începuturile omenirii. Pacea şi buna înţelegere au domnit atâta vreme cât a rezistat prietenia, egalitatea, iubirea. “Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.”

            Dar orice paradis nu poate fi paradis, decât dacă este pus faţă în faţă cu purgatoriul. Şi aici, începutul sfârşitului vine odata cu un “Coregidor”, trimis al guvernului. Liniştea şi fericirea unor oameni se destramă, iar locul ei este luat de revoluţii, războaie, civilizaţie, într-un cuvânt.

            Familia Buendia, cu cele şapte generaţii ale sale, se roteşte ca într-un etern perpetuum mobile. Barbaţii şi femeile seamănă între ei de-a lungul anilor. Au aceleaşi trăsături şi chiar aceleaşi nume, născând, pentru mine, cel puţin, confuzii.

            Dragostea e prezentă în fiecare dintre ei, pentru unii pură, pentru alţii pasională, iar pentru alţii incestuoasă. Işi trăiesc iubirea aşa cum o înţeleg, neţinând cont de convenienţe sociale sau de cei pe care îi rănesc. De aici iau naştere dramele. Toate poveştile de dragoste sunt, de fapt, drame, luate separat. Dar cascada de relaţii, care izvorăsc unele din altele, nu-ţi lasă timp de a îndrăgi un pesonaj sau altul.

            Evenimentele sunt multe şi felurite, de la a încerca să facă sătucul port, chiar daca marea era la mare depărtare, la a aduce civilizaţia odată cu calea ferată, la marele potop care a durat aproape patru ani, la marea secetă şi în final la marea distrugere.

            Singurătatea este surprinsă ca opusul solidarităţii şi de la acestă idee porneşte începutul sfârşitului. Fie că acest sfârşit vine mai devreme sau mai târziu, el este încriptat în pergamentele lui Melchiade. Generaţii întregi de bărbaţi Buenia încearcă să le descifreze, însa doar când profeţia ajunge la final, abia atunci ea devine inteligibilă si se revelează dureros.

            La final Totul se năruie, ultimul supravieţuitor al familiei înţelege că nu va ieşi niciodată din odaia în care a descifrat ultima pagină a profeţiilor. “... tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”

            Trebuie să citiţi acestă carte! Merită fiecare secundă din timpul vostru!