La bine şi la greu...

Azi am întâlnit un om, pe care nu l-am mai văzut demult. La un moment dat a făcut parte din viaţa mea, fără ca eu să mi-o amintesc foarte bine. Este naşa mea de botez. Ii port numele, pe al ei şi pe al fiului ei.

            Privesc o fotografie de la nunta părinţilor mei. Ea, o frumuseţe olimpiană, un zâmbet de regină. O regină mulţumită de ea şi de existenţa ei. Cum soţul ei era cadru de partid, nu putea intra în biserica, aşa că, naş a fost fiul ei. El, tânar, jenant de tânar, cu un aer copilăros şi încurcat. De ai mei, ce să mai zic? Atât de mult timp a trecut...  Nici măcar nu pot suspina după acele vremi. Nu erau ale mele.

            Nu vreau să vă întorc în timp, au trecut totuşi 38 de ani de atunci.Şi tânărul, atât de tânar naş, acum este în pragul pensionării.

            Naşa mea, octagenară, m-a uimit cu o agerime a minţii şi cu o teorie de viaţă, pe care aş vrea să v-o împartaşesc.

            La puţin timp dupa naşterea mea, era trecută de 40 de ani, o nenorocire medicală i-a lovit familia armonioasă. Soţul ei, de 45 ani, a făcut un prim episod de moarte clinică, dacă se poate spune aşa. Suferea de o boală cumplită, care l-a ţinut in mrejele ei, vreme de 29 de ani.

            In tot acest timp, iubita lui soţie s-a luptat cu toate resursele sa-i ofere o viaţă, care să poată fi numită viaţă. El a trăit în tot acest timp dependent de ea. Viaţa lor s-a scurs între spitale bucureştene, doctori, care au devenit prieteni, intervenţii chirurgicale şi speranţe, care nu au fost chiar deşarte dacă viaţa lui s-a prelungit cu 29 de ani.

            Pe langă drama lui, acută mi se pare drama ei. A femeii care sacrifică tot. Carieră, prieteni, concedii, plăceri mărunte atât de necesare, nouă, femeilor. Sacrifică tot, omului iubit. (“Ştii cât ne-am iubit! îi spunea maică-mi“)

            Povestindu-mi câte probleme a depăşit, îmi spunea că nu regretă nimic. Se jertfise pe altarul iubirii. Pe de altă parte, când soţul ei a pierdut bătălia cu boala, care îşi schimbase faţa de multe ori, s-a trezit într-o lume pe care nu o mai recunoştea. 30 de ani se evaporaseră pentru ea. Prinsă în chingile datoriei şi iubirii, nici nu a realizat că vremea curge învolburat pe lângă trupul şi sufletul ei.

            Deşteptată din tot acest marasm al sacrificiului, conştientizarea irosirii a dus-o pe tărâmul depresiei şi al bolii, de data aceasta, personală.

            Am ascultat-o şi am încercat să pătrund empatic în acest tărâm al vieţii trăite pentru celălalt.Şi mă întreb: Oare nu toţi ne sacrificăm pentru mereu altceva în viaţă? Oare cât din viaţa noastră  este viaţa noastră? Sigur vom ajunge să regretăm, macar subconştient, mai târziu, când va fi prea târziu... Dar putem face altfel?

            Iubirea vine la pachet cu bune şi cu rele, cu sacrificii şi cu realizări. Dar unde este echilibrul în astfel de cazuri? Ce mai poti lua de la început la aşa o vârstă? Te consolează atât de zadarnicul “Aşa a fost să fie!”?

            De obicei, am răspunsuri sau măcar păreri personale privitoare la orice. Dar acum, această dilemă rămâne totuşi o dilemă pentru mine. Poate mă ajutaţi voi să înţeleg acest mecanism al vieţii, al iubirii, al familiei sau al omului sacrificat!

            La bine şi la greu, până când moartea ne va despărţi... Dar ce se întâmplă cu noi când atingem acest punct terminus?