Nimic nu mai e, ce-a fost!

Şi uite aşa, am venit eu acasa, după o zi de muncă, şi numai că aud: “Nu mergi la Phoenix?”

            In 20 de minute eram gata şi am purces spre locul faptei.

            Era încă prea devreme, dar am început să percep mici sau mari diferenţe faţă de ceea ce însemna pentru mine, un concert, în trecutul meu. Cam îndepărtat, ce-i drept…

            Inainte, ţinuta era obligatorie. Blue-jeans  foarte strâmţi şi strânşi pe trup, cămaşă de armata cu câteva numere mai mari şi neapărat bocanci. Păr lung şi nearanjat tocmai bun de scuturat în bătaia decibelilor.

            Nu e cazul să vă povestesc tinuta actuală, ideea este că sub parul tuns, roscat,  nu se putea ghici nimic din orientarea mea muzicala de altădată.

            Locurile cele mai vânate erau  cele cât mai apropiate de scenă. Să vezi sudoarea artiştilor scurgându-se printre plete. Acum la cele doua tentative de apropiere, simţeam inima batându-mi in piept în ritmul başilor din boxe.

Nici trupa nu mai e ce-a fost. Lăsând la o parte profesionalismul lui Covaci şi  al colegilor (îi numesc generic pentru că nu îi stiu pe niciunul dintre ei), care s-a simţit dureros comparativ cu al formaţiilor din deschidere, mi-a lipsit Ţăndărică cu solourile lui, mi-a lipsit Baniciu cu Andrii-Popa.

Nimeni nu a mai încins nici o horă, aşa ca pe vremuri şi n-au mai curs apele de pe mine de la atâta învârtit.

Mă uitam prin mulţime şi nu recunoşteam pe nimeni. Şi nu, nu sunt amnezică. Generaţia care aştepta concertele în aer liber cu atâta nerăbdare, nu mai există. Marea lor majoritate era prinsă în alte activităţi.

Am îmbătrânit şi noi, şi ei. Dar acolo în ungherele inimii şi ale uitarii se mai iţesc versuri, acorduri şi, neapărat, amintiri.

Asta nu a însemnat că nu am cântat fiecare melodie de la un capăt la altul, că nu m-am zbânţuit de s-au minunat copiii mei cît pot fi de “de gaşcă” şi nu am aplaudat fiecare piesă în parte.

Mi-am amitit cu lacrimi în ochi, trăiri, entuziasm şi nerăbdare din tinereţea mea. Fata cu bocanci grei  şi plete în vânt mai trăieşte încă într-un ungher al sufletului meu rotund de maturitate deplină. Mi-a plăcut să o reîntâlnesc.

Voi vă mai amintiţi de Phoenix, de concerte, de valul mării, de voi?