Astăzi este
o frumoasă zi a copilului. Insorită, puţin răcoroasă şi atât de aşteptată de
toţi copiii. Copiii mei au aşteptat această zi cu mare nerăbdare, chiar dacă nu
am programat ce vom face. Mi-aş dori să facem ceva neaşteptat nici chiar de
mine, mi-aş dori să se distreze şi
atunci când vor avea la rândul lor copii sa-şi aducă aminte de această zi. Dar
ce să facem?
Dacă mă arunc în neantul amintirilor
mele, mai nimic nu se leagă de această zi a copilăriei. Şi nu pentru că nu aş
fi sărbătorit de fiecare dată, şi nu pentru că nu aş fi avut zile frumoase în
calendar. Ci, pur şi simplu,
pentru că nu-mi mai aduc aminte. Iată de ce ar trebui să ne încurajam copii
sa-şi ţină jurnale, încă de când încep să înveţe să scrie. Aşa, peste timp
călător, ei vor avea amintiri frumoase, care altfel se vor fi şters.
Dar să fac un efort...
Imi amintesc că am participat odata, demult tare, la un concurs de desene
pe asfalt. Tema era “Pacea pe pământ”. Nu l-am câştigat şi am fost tare
dezamăgită. Alţii au fost mai inspiraţi decât mine.
Ceea ce îmi aminteşte, cu drag, de
această zi, este ca pâna acum 11 ani,
aveam cui să spun “La mulţi ani!” . Această zi de 1 iunie era ziua de
naştere a bunicii mele dragi. Ea a fost prima dintre bunici, aşa cum eu am fost
prima dintre nepoate. Cât de mult ne-am iubit. Şi acum mi se umplu ochii de
lacrimi, când mă gândesc la ea. Aşa cum m-a iubit ea, nu m-a iubit nimeni
niciodată. Cât de mult îmi plăcea să stau cu ea. Ea mă gătea în fiecare
duminică şi plecam împreună la plimbare. Ii plăcea să mă ducă de mânuţă şi era
tare mândră de frumoasa şi deşteapta ei nepoată. Imi povestea că a plecat
într-o zi cu mine de acasă... Mă îmbracase mai întâi pe mine, cu rochiţă făcută
chiar de ea, multe rochiţe mi-a mai făcut, ultima a fost pentru Revelionul din
2001, mi-a pus pampoane în păr şi s-a dus să se pregătească şi ea. M-a luat apoi de mânuţă şi am urcat
în troleibuz. Era încântată că eram privită insistent din toate părţile şi
mândră tare de frumuseţea de fetiţă de lângă sufletul ei. Când am coborât, s-a
oprit pentru o clipa pentru a-mi îndrepta rochiţa şi a văzut că eu eram tare
pregătită de vizite... Aveam un make-up de scena, creionat tare artistic pe
feţişoara ingenuă... O
amintire amuzantă pe care mi-o povestea ori de câte ori avea ocazia.
Când
m-am facut mai mare, mergeam şi vorbeam cu ea vrute şi nevrute. Se bucura de
toate realizările mele şi le dădea un aer de premii din greu meritate.Imi
povestea viaţa ei, povestea cu “regina balului” care a fost furata pe cal alb
sau alta culoare, nu-mi mai amintesc, povestea cu “fata săracă” ajunsă într-o
familie de cârciumari, carora le-a facut pulovere din lâna depozitată prin
magazii, povestea cu tânăra nevastă care a pierdut tot, bunicul fusese luat la
canal, şi care a luat-o de la capăt şi câte alte poveşti minunate ale
copilăriei mele.
Apoi
în adolescenţă, chiar daca era bolnăvioară, îmi spunea că tot ce mai vrea, este
să mă vadă pe mine mireasă. Si apoi, poate să moară. Cu timpul, cănd îmi spunea
că va muri, eu veneam cu argumentul suprem: “mi-ai promis ca aştepţi să mă vezi
mireasă”. Dar viaţa nu
se ia dupa vorbe sau după dorinţele noastre. Până m-am hotărât să mă mărit, era
prea târziu... Bunica mea s-a stins ştiindu-ma pe mine nemăritată şi
însărcinată. “Ai un pui, am auzit...”Iar cand a venit vremea să-mi pun
pirostriile, la 6 luni dupa trecerea ei, nu am vrut nici nuntă şi nici rochie
de mireasă. Dacă ea nu-şi mai putea amăna întâlnirea cu eternitatea, din cauza
rochiei mele aurii, atunci rochia mea de mireasă putea să aştepte o altă viaţă...O
altă bunică pe care să o fac fericită la nunta mea.
Cuvintele ei îmi răsuna acum şi-mi vor
răsuna pentru totdeauna în minte:
“Sunt născuta de 1 iunie, de Ziua Copiluli !“
Te
iubesc, buna mea, oriunde te-ai afla!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu