Bolero

Cum vă spuneam, mai devreme, aseară am fost la teatru. Am paşit plină de emoţii, pe holurile pe unde nu am mai fost de mulţi ani, spre ruşinea mea. Parca timpul a îngheţat pe loc. Totul îmi părea familiar şi totuşi rolurile erau schimbate.

Nu mai eram eu cea de acum 30 de ani, cu un liliac mov în mana. Mersesem cu mama la operetă, la “Liliacul”. Eram o fană înraita a lui Radu Tofanel. Cuvântul fană nu-şi are rostul aici, o admiratoare ferventa. Eu eram micuţa, dar frumuseţea lui de pe scena mă fascinase, aşa cum sunt fascinate toate fetiţele de diverse modele masculine din preajma lor. Ei bine, eu eram vrajită de Radu.Pot să vă spun ca el era atunci de o varstă cu tatăl meu.Venisem special de la bunica mea, cu acel liliac pentru a i-l oferi artistului. La sfarşitul reprezentaţiei, în care ochii mei l-au urmărit numai pe el, nu trebuie să vă spun că juca numai roluri de june prim, m-am urcat eu pe scenă cu liliacul in mână şi am aşteptat ca actorul meu preferat să apară la rampă. Am aflat mai târziu, că se grăbea şi deja plecase spre cabină. Şi actorii, rând pe rând, în aplauzele publicului, veneau să primească frumoasa floare mov-liliachiu. Dar eu ma întepenisem pe picioare şi nu o dădeam din mână. Nici nu mă gandeam să o dau altcuiva. Deja publicul râdea şi aplauda. Şi adoratul meu actor, amânându-şi plecarea, s-a reîntors pe scenă. Eu, încântată şi în al noualea cer i-am oferit înmiresmata floare spre amuzamentul şi încântarea spectatorilor. Vă daţi seama că m-a şi pupat, onoare pe care o ţin minte şi acum după aproape 3 decenii. Nu trebuie să vă spun că a pastrat floarea pentru el şi nu a oferit-o partenerei de spectacol, cel puţin până la căderea cortinei.

Acum la rândul meu, mamă, însoţită de doi copii, am paşit împreună în sala de spectacol. Ei emoţionaţi, s-au aşezat în primul rând ca să vedem cel mai bine, şi cuminţi au aşteptat începerea spectacolului. Gongul a bătut, şi eu, profesionistă le-am explicat că trebuie să bată de trei ori până la începerea spectacolului.

A fost un spectacol special pe care vi-l recomand cu toata căldura: “L’heure d’or de Paris”, poem vocal-coregrafic. Am avut ceva emoţii neştiind dacă copii vor fi atraşi de acest gen de spectacol, destul de greu pentru vârsta lor (9, respectiv 4 ani), dar au stat până la sfarşit cu mici nelinişti în ultimele 5 minute ale fiecarui act. Şi aici vorbesc de mezină.

Nu sunt critic de artă, pentru a emite judecăţi de valoare privind actul artistic, dar mi-a plăcut foarte mult. Balerinii au fost frumoşi cu toţii, au dansat dumnezeieşte. Talentul şi munca s-au împletit într-o armonie perfectă. Conceptul m-a surprins şi încântat în acelaşi timp. Am aflat apoi, că această “combinaţie de cântec, dans şi artă, într-un decor de lumini si umbre” este regasită în Teatrul Kabuki.

“L’heure d’or de Paris este construit pe simbolistica oglinzii, paravanului şi al apei”.

Muzica a fost o combinaţie fericita dintre chansonete (La vie en rose, Non je ne regrette rien) şi lucrari de geniu ale lui Maurice Ravel, Claude Debussy, iar soliştii vocali au venit pe scenă aducând parfumul Romanticului Paris.

Pentru ca într-adevăr Parisul este Polul romantismului. Cel puţin pentru mine, care abia aştept să ajung acolo. Am asta în plan.

Dupa acest spectacol mă aştept ca aterizând pe aeroportul Charles de Gaulle să-mi răsune în urechi şi-n sânge Bolero-ul lui Ravel. Şi promit să port o rochiţă roşie şi o floare în păr...