Cum vă spuneam, mai devreme, aseară am fost la teatru. Am paşit plină de
emoţii, pe holurile pe unde nu am mai fost de mulţi ani, spre ruşinea mea. Parca
timpul a îngheţat pe loc. Totul îmi părea familiar şi totuşi rolurile erau
schimbate.
Nu mai eram eu cea de acum 30 de ani, cu un
liliac mov în mana. Mersesem
cu mama la operetă, la “Liliacul”. Eram o fană înraita a lui Radu Tofanel. Cuvântul
fană nu-şi are rostul aici, o admiratoare ferventa. Eu eram micuţa, dar frumuseţea
lui de pe scena mă fascinase, aşa cum sunt fascinate toate fetiţele de diverse
modele masculine din preajma lor. Ei bine, eu eram vrajită de Radu.Pot să vă
spun ca el era atunci de o varstă cu tatăl meu.Venisem special de la bunica
mea, cu acel liliac pentru a i-l oferi artistului. La sfarşitul reprezentaţiei,
în care ochii mei l-au urmărit numai pe el, nu trebuie să vă spun că juca numai
roluri de june prim, m-am urcat eu pe scenă cu liliacul in mână şi am aşteptat
ca actorul meu preferat să apară la rampă. Am aflat mai târziu, că se grăbea şi
deja plecase spre cabină. Şi actorii, rând pe rând, în aplauzele publicului,
veneau să primească frumoasa floare mov-liliachiu. Dar eu ma întepenisem pe
picioare şi nu o dădeam din mână. Nici nu mă gandeam să o dau altcuiva. Deja
publicul râdea şi aplauda. Şi adoratul meu actor, amânându-şi plecarea, s-a reîntors pe scenă. Eu, încântată
şi în al noualea cer i-am oferit înmiresmata floare spre amuzamentul şi încântarea
spectatorilor. Vă daţi seama că m-a şi pupat, onoare pe care o ţin minte şi
acum după aproape 3 decenii. Nu trebuie să vă spun că a pastrat floarea pentru
el şi nu a oferit-o partenerei de spectacol, cel puţin până la căderea
cortinei.
Acum la rândul meu, mamă, însoţită de doi
copii, am paşit împreună în sala de spectacol. Ei emoţionaţi, s-au aşezat în
primul rând ca să vedem cel mai bine, şi cuminţi au aşteptat începerea
spectacolului. Gongul a bătut, şi eu, profesionistă le-am explicat că trebuie să
bată de trei ori până la începerea spectacolului.
A fost un spectacol special pe care vi-l
recomand cu toata căldura: “L’heure d’or de Paris”, poem vocal-coregrafic. Am
avut ceva emoţii neştiind dacă copii vor fi atraşi de acest gen de spectacol,
destul de greu pentru vârsta lor (9, respectiv 4 ani), dar au stat până la sfarşit
cu mici nelinişti în ultimele 5 minute ale fiecarui act. Şi aici vorbesc de
mezină.
Nu sunt critic de artă, pentru a emite judecăţi
de valoare privind actul artistic, dar mi-a plăcut foarte mult. Balerinii au
fost frumoşi cu toţii, au dansat dumnezeieşte. Talentul şi munca s-au împletit într-o
armonie perfectă. Conceptul m-a surprins şi încântat în acelaşi timp. Am aflat
apoi, că această “combinaţie de cântec, dans şi artă, într-un decor de lumini
si umbre” este regasită în Teatrul Kabuki.
“L’heure d’or de Paris este construit pe
simbolistica oglinzii, paravanului şi al apei”.
Muzica a fost o combinaţie fericita dintre
chansonete (La vie en rose, Non je ne regrette rien) şi lucrari de geniu ale
lui Maurice Ravel, Claude Debussy, iar soliştii vocali au venit pe scenă aducând
parfumul Romanticului Paris.
Pentru ca într-adevăr Parisul este Polul
romantismului. Cel puţin pentru mine, care abia aştept să ajung acolo. Am asta
în plan.
Dupa acest spectacol mă aştept ca aterizând pe
aeroportul Charles de Gaulle să-mi răsune în urechi şi-n sânge Bolero-ul lui
Ravel. Şi promit să port o rochiţă roşie şi o floare în păr...
M-a emotionat mult povestea ta de acum trei decenii ... Te felicit ca le transmiti si copiilor tai iubirea si respectul pentru arta si sunt sigura ca macar unul dintre ei te va mosteni ... poate amandoi.
RăspundețiȘtergereEu imi amintesc cu mare placere anii de scoala generala cand faceam amandoua schimb de discuri cu povesti si piese de teatru ... 'Titanic Vals' al tau este inca la mine ... daca mai ai pick-up, ti-l pot da inapoi ...
Nu mai am pick-up, dar chiar daca as avea, nu l-as dori inapoi. Este destul ca atunci cand il vezi iti amintesti de mine, buna mea prietena...
ȘtergereSa stii ca, daca ma gandesc bine, s-ar putea sa fie mai mult de un 'Titanic Vals' la mine ... dar, stau bine, la un loc cu toate discurile de povesti din copilaria mea care, desi, nu le voi mai asculta vreodata (motive pur tehnice), imi vor aminti mereu de mine, de copilul ce-am fost si de copilaria mea cu tot ceea ce a insemnat ea in acea perioada.
RăspundețiȘtergere