Dragostea în vremea holerei

Gabriel Garcia Marques…Până acum nu l-am citit şi am simţit acesta, ca pe o mare pierdere. Dar am început să recuperez...

Cu ce puteam deschide, dacă nu cu “Dragostea în vremea holerei”. Văzusem filmul, care mi-a plăcut foarte mult, şi încă de atunci mi-am propus să citesc şi cartea. Dar iată că până acum, nu i-a venit rândul.

Mi-a placut în primul rând stilul uşor în care scrie. Este o scriitură pe sufletul meu. Povestea de dragoste debutează, ca orice poveste de dragoste, cu emoţia începutului, cu fluturii in stomac, pe care am da salariul pe o lună să-i mai simţim măcar o data. Fie vorba între noi, nu-i timpul trecut. Eu am o reţetă care nu dă greş. O să vă povestesc şi de asta...

Numai ca povestea se opreşte brusc, după ce eroina realizează că dragostea pentru care s-a sacrificat şi a suferit atât, nici măcar nu există, ca ea era îndragostită de ideea de dragoste, şi nu de omul care o inspirase.

Se poate întampla una ca aceasta? Să te trezeşti brusc, dintr-un vis, un vis de dragoste şi să te întrebi ce cauţi tu în viaţa ta?

Cred, ca mulţi dintre noi au simţit la un moment dat, ca persoana pentru care nutreau cele mai aprinse sentimente, de fapt este doar rodul imaginaţiei lor. Nu prea avea multe în comun, dragostea cu obiectul dragostei. Dacă te-ai dezmeticit şi ai înţeles, şi mai ales mai poţi face ceva să schimbi situaţia, ferice de tine... Dar daca descoperi asta într-un moment când este prea târziu?

Şi revenind la carte, tocmai despre asta e vorba: există prea tarziu pentru dragoste, ca pentru altele ne-am lămurit, nu există.

Povestea de dragoste se rupe, sau de deşira timp de”cinzeci si trei de ani, şapte luni şi unsprezece zile cu nopţile lor”, pentru a înflori cu toata forţa realitaţii pentru toata viaţa, indiferent cât va însemna asta.

Ma întreb, oare anii aceştia scurşi nu înseamnă risipire? Ideal ar fi să-ţi dai seama de realitate, şi să-ţi urmezi dragostea. Dar daca nu se poate? Daca drumurile sunt desparţite, prea desparţite...

„Iubito, câtă lume între noi
Numărători de ploi din doi în doi
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut...
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig
Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit
Cine-a făcut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut şi cine a câştigat
De toate înlănţuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celălalt
Sub cerul prea străin şi prea înalt
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău
Şi cum să pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi
Iubito, câtă lume între noi.” (George Tarnea, Scrisoare de bun ramas)

Şi dacă, totuşi, te regăseşti cu sufletul tau pereche, după o viaţa irosită,cum e mai bine? Să stai şi să depeni amintiri sau să te arunci in vârtejul dragostei adulte, sau de ce sa nu spunem bătrâne?

Eu mi-aş dori, o noua existenţă, o noua reîncarnare, o noua şansă cu mireasma şi nebunia tinereţii, decât o regăsire tardivă cu miros sălciu.

Nu pot să cred că:” dragostea e dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropie de moarte”...